Cronica unei vieţi. Banale

Întotdeauna am avut convingerea că ideile geniale plutesc în aer. În dimineaţa asta, acest concept mi s-a confirmat în momentul în care am intrat la Rabin să văd ce-a mai scris. Şi vine Mordechaiu’ cu ideea de a face un film despre blogării din .ro şi-mi trînteşte o listoacă de casting cu actori de la ei (US & A) şi actori de la noi, pentru blogări precum Cabral, Arhi, Chinezu sau Vlad Petreanu.

Cum şi mie îmi venise o idee similară undeva prin toamna anului trecut (Pisica Neagră poate confirma asta, i-am destăinuit pe messenger planul meu diabolic), am acum prilejul să-i dau viaţă, mai ales că Rabi a dat dezlegare, botezînd cu titlu de leapşă acest articol.

Ca să nu mai pierd vremea în alte explicaţii, iacă-tă şi castingul meu pentru blogări cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi:

- Eftimie, pentru că tot s-a apucat să tragă de fiare şi pentru asemănarea izbitoare dintre cei doi, am decis să-l cooptez pe vampirul Eric din True Blood, adică dl. Alexander Skarsgard

- Arhi, clar Danny de Vito, mie mi se pare că seamănă..

- Flavius, ar merge bine un Edward Norton

- dono, lui dono i-am mai spus odată că seamănă cu Edward Norton cînd îşi lasă cioc

- cetăţeanul Popescu, ar fi jucat impecabil de nimeni altul decît colonelul Landa al lui Tarantino, aka Christoph Waltz

- pentru Karla aş alege-o pe Penelope Cruz, doar pentru că din ignoranţă cinefilă nu cunosc vreo actriţă franţuzoaică mai potrivită

- Alphadog, fără urmă de îndoială ar fi bine întruchipat de unul dintre ai noştri, de Mihai Călin

- Vania, mă gîndeam la maestrul Mircea Albulescu

- Groparu, cred că s-ar descurca bine şi jucîndu-se pe sine însuşi, deci himself

- Darius Groza, idem Groparu

- zoso, pentru asemănarea fizică, Joel Moore

- Ciutacu, nimeni altul decît James Woods

- pentru Badea l-am ales pe Jean Claude Van Damme. Alte explicaţii ar fi de prisos. Ambii le au cu şpagatu’ pe două scaune. Deşi cred că dacă s-ar încorda, lui Badea i-ar ieşi chiar şi pe 4 scaune.

Cam atît. Întocmai ca Rabi, închei şi eu. Leapşa merge la cine o vrea.

Nu e un secret că autorul acestui blog, deci subsemnatul, are alergie la culoarea portocalie. Că PDL şi trîntorii aroganţi ce îngroaşă rîndurile acestui conglomerat de interese, căci numai partid nu-i putem spune, nu s-ar afla în opţiunile mele electorale nici măcar dacă m-ar răpi extratereştrii şi Aliodor Manolea şi mi-ar spăla creierul, punîndu-mi filmuleţe şi file-uri audio cu Boc şi Trăian, 24 din 24, folosind teribila metodă a picăturii chinezeşti.

Ca orice partid parlamentar (mă ciupesc şi acum ca să mă asigur că nu visez) care se respectă, şi PDL a atras în rîndurile sale, pentru un plus de imagine, intelectuali. Nu e ăsta un penibil paradox oare? Foştii comunişti, îmbrăcaţi acum în haine noi de capitalişti, se aliniază trendului nou, anume afişarea în primele linii ale partidului, cu achiziţiile de marcă, intelectualii. Intelectualii din PDL, intelectualii din PSD, intelectualii din PNL.

Poţi spune că Sever Voinescu ar fi un intelectual de carton? Nu. Mai ales dacă erai obişnuit să-i urmăreşti articolele din Dilema Veche. Că Pleşu e din carton? Ar fi o blasfemie. Cărtărescu? Bine, fie, Patapievici? Nu sunt oameni proşti. Însă îmi este greu să înţeleg de ce au ales barca în care plutesc bine mersi, ca pe nişte norişori de puf, conduşi de un brav cîrmaci, lup de mare de profesie. Ok, cine a zis că Avramescu ar fi intelectual? La colţ cu mîinile sus, 15 minute. Să-şi revină în fire.

Suflu nou în politică, tinerii cu multă carte precum domnul Sever Voinescu, nu prea au confirmat aşteptările poate prea mari pentru care au fost aleşi. Îmi şi imaginez o şedinţă de partid cu Boc, Scripcaru, Udrea, Videanu şi Voinescu. Cum Sever ar lua cuvîntul şi Scripcaru din calitatea ta sa de vice la partidă, i-ar reteza instant “marotele”. Cum ar încerca să se facă înţeles între aceste “somităţi” ale incompetenţei, aroganţei omului prost, şmecheriei tipic româneşti.

Sever Voinescu are o datorie la care s-a angajat de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Ar trebui să ne spună şi nouă, dar mai ales celor care l-au votat, ce a făcut pentru a rezolva minusurile care-l revoltau în 2009, în Parlament. Că l-a ajutat pe Băsescu să obţină al doilea mandat, ştim cu toţii. Dar altfel, ce a făcut el pentru noi, în schimbul voturilor care l-au propulsat acolo sus, în aerul rarefiat al politichiei la vîrf?

Cred că v-am ameţit de tot cu titlul meu. E bine. Asta era şi ideea.

De cînd mă ştiu, am locuit în cel puţin 3 camere. Cînd eram mitel, ai mei aveau un apartament cu 3 camere la parter, în Răcădău, cartierul urşilor din Braşov şi de pe Discovery. Era frumos decomandat, un hol imens din care aveai acces liniar la toate camerele. Camerele erau mari pentru un bloc comunist, 8 etaje construite la foc intens, aşa cum obişnuiau să construiască în anii ‘80, comuniştii. Era simplu, aveai o sufragerie, o bucătărie, 2 băi şi două dormitoare.

După ‘90 ai mei se săturaseră de frigul şi umezeala parterului umbros vara dar răcoros iarna şi au decis că este nevoie de o schimbare. Au găsit exact acelaşi tip de apartament, tot cu 3 camere, de data asta însă, la etaj. Etajul 4. Aveam şi balcon, locul meu preferat din toată casa, unde îmi amenajasem un adăpost antiatomic, un laborator secret, un şezlong pe care am citit prima dată Moby Dick şi Insula Misterioasă, plus că era şi fortăreaţa secretă de unde îmi bombardam inamicii imaginari cu cartofi şi ceapă, pungi cu apă, cornete de hîrtie cu bolduri în vîrf din “agheul” meu cu 12 ţevi, cu care jucam “pac-pac” toată ziulica prin pădurea ce părea că stă să cadă pe blocul nostru din capătul Răcădăului. Au fost ani frumoşi, anii copilăriei mele cu pantofii buni rupţi mereu din cauză că jucam “machit” şi “douăşuna” cu ei de cînd ajungeam de la şcoală şi pînă ce biata maică-mea ieşea pe balcon şi zbiera la mine să vin în casă ca să mănînc şi să mă schimb. Ani frumoşi în 3 camere, ani ai inocenţei, ce au durat cam pînă prin ‘98, cînd pe ai i-a apucat din nou un gînd de mutare.

Ne-am mutat tot în Răcădău, un pic mai jos, pe lîngă şcoala 25. Tot la 3 camere. Etajul 8, două balcoane, aveam altă vîrstă. Dar tot pe balcon mă simţeam eu cel mai bine. Nu mai era ca în prima copilărie, acea fortăreaţă fermecată, devenise un loc practic, locul unde am tras primele fumuri de ţigară, unde jucam cărţi cu băieţii, piteam vreun pachet de ţigări, şi unde, vara mai citeam cîte-o carte, pentru că nu renunţasem la acest plăcut tabiet. Cred că acolo m-am îndrăgostit definitiv de scriitura lui Preda. Pe acel balcon de la etajul 8, de la înălţimea căruia Tîmpa şi Dealul Melcilor se deschideau maiestuos, îmbrăţişînd frumos acel colţ de Braşov.

Prin 2000 cred, caracterul nomad al părinţilor mei lovea din nou. Ne mutam iar. În Astra, la parter, la 2 camere. Am suferit mult. Iubeam Răcădăul, aveam o grămadă de prieteni acolo, o iubită mai mare cu vreo 2 ani decît mine al cărei amant eram pe ascuns, căci logodnicul ei făcea armata şi săraca fiinţă n-a putut rezista şarmului meu debordant, mai multe mîndre pe care le vizitam cînd logodnicul avea vreo permisie. Nu mă plictiseam niciodată în Răcădău, la 3 camere. M-am obişnuit repede şi cu Astra.

Anii au trecut la fel cum trec zilele de concediu şi m-am trezit implicat într-o relaţie cu o fiinţă minunată, cu care, în urmă cu 4 ani am decis să mă mut. Părăseam cuibul părintesc cu cele 2 camere din Astra şi mă mutam într-o garsonieră, la curte, în centrul istoric al Braşovului. Aşa m-am îndrăgostit iremediabil de Braşov, de traiul la casă şi nu la bloc, de ideea de curte, viaţa de adult cu responsabilităţi cotidiene. Am locuit 4 ani într-o singură cameră, cu bucătărie, baie şi curte. Construisem un microunivers, exact cum aveam obiceiul în copilărie, pe balconul apartamentului cu 3 camere de la etajul 4. Garsoniera devenea living, birou, dormitor, în funcţie de împrejurări. Era nici prea mică, nici prea mare, cochetă, utilată, şi plină de dragostea noastră. M-am obişnuit cu viaţa în centrul tîrgului. Să merg în şlapi pînă pe Republicii la Luca, să-mi iau ouă şi lapte, cînd alţii ies la plimbare cu hainele lor bune de oraş.

Acum, după 4 ani de stat într-o cameră, am reajuns la 3 camere. Tot în centru, mai exact, în aceeaşi curte. Apartamentul este mare, cu camere înalte, mobilat şi utilat cu bun simţ, modern, cu o terasă deasupra lui, imensă, cu grătar şi mobilier de terasă, cu ghivece cu flori moarte pe care va trebui să le umplu cu altele vii, la primăvară. Cu un hol ce-mi aminteşte de holurile copilăriei, cu o baie mare cu vană (n-am mai făcut baie de 4 ani, în garsonieră aveam cabină de duş), cu o bucătărie aproape cît fosta noastră garsonieră.

3 camere din nou. Sunt şocat de imensitatea spaţiului. Încerc să mă reobişnuiesc cu ideea de dormitor, living, birou, fiecare cu încăperea sa distinctă..

Iniţiez azi o categorie nouă pe Cronică, interviuri 2.0. M-am gîndit să încep cu omul din spatele experimentului Fishilică, unicul, inegalabilul în mediocritatea sa, Eftimie, posesor al omonimului blog, eftimie.net.

Mă gîndeam să fac acest interviu la un pahar de ceva într-o locantă intimă, afumată, anonimă, însă el s-a lăsat de fumat, iar eu m-am lăsat de băut, şi cum la Cărtureştii din Braşov nu se poate încă bea ceai, i-am trimis interviul sub formă de chestionar via e-mail. Ia uitaţi ce-a ieşit:

Cîteva cuvinte despre tine? (ce grupă sanguină ai, şi dacă o ai, de ce o ai; la cîte zile te speli pe cap; canalizare sau fosă septică; etc.)

Eftimie Ovidiu Ionuţ, braşovean după tată, moldovean după mamă (am moşie cu vie la Valea Mărului bre, vin bun, negru şi oxidat, simţi pământul în el), olimpic la mate, al doilea pe liceu (primul lucrează la Microsoft, dacă nu vă merge wordul bine, în special după 2007, el e de vină) grupa sanguină BIII, mă spăl la două zile, canalizare făcută de Andraş de la mine de pe stradă, un ungur tare de treabă.

Ce cred alţii despre tine, ca blogger? Are vreo importanţă pentru tine?

Majoritatea cunoscuţilor mei trec cu vederea peste faptul că sunt blogger, se iau de alte păcate mai grele. Dintre ăia care cunosc fenomenul, unii cred că controlez în întregime toată blogosfera braşoveană, alţii sunt inteligenţi.

Cînd ai aflat prima dată de bloguri, blogosfera românească, şi ce te-a determinat să îţi faci un blog?

Mi-am făcut blog în 2005, cred, fără să ştiu exact ce înseamnă. Din punctul meu de vedere era un fel de site pentru ăia care nu se pricep la html. De blogosferă am aflat prin 2008 aşa. Mi-am făcut blog pentru că vroiam să mă laud ce mişto scriu.

Blogosfera românească devine tot mai numeroasă. E de bine sau e de rău?

E de bine. Aş vrea să fie şi mai consistentă, da’ aia e altă problemă.

Sunt momente în care pur şi simplu nu găseşti nici un subiect de dezbătut pe blog?

Da, dar eu nu prea dezbat „subiecte” pe blog. Jumătate din postările mele sunt la nervi, jumate că-mi place pur şi simplu să scriu.

Care sunt standardele tale personale, ca un blog să fie bun? Dă-mi un top 10 cele mai faine bloguri din .-ul tău de vedere.

Fără multe bannere, fără chestii găsite de pe net sau prim mail [ultima prostie ce a umblat pe toate blogurile e balada aia miorita violetă]. Să fie ceva original, chiar dacă e puţin sau prost scris. Să fie cel puţin odată pe săptămână. Cu top 10 o să dau si nişte explicaţii că altfel…

1. bradut-florescu.blogspot.com – că mă face să visez.
2. Zoso.ro – pentru că e un profesionist în ale blogărelii
3. ivanuska.wordpress.com – pentru că îmi aduce aminte de ruşii mei preferaţi, gen Harms, da’ el nu recunoaşte. Zice că citeşte alţi ruşi – fie!
4. Piticigratis.com – pentru că scrie cum aş fi scris eu dacă aş fi făcut un blog anonim şi apoi mi-aş fi găsit job la Caţavencu.
5. Chinezu.eu – mă distrează că se implică
6. moshemordechai.wordpress.com – e savuros constănţeanu.
7. Inbalarii.ro – încă nu e la modă în România, da merge. Când s-o prinde lumea de ce face ăla, o să fie pline site-urile.
8. Paicepulamea.blogspot.com – îmi place ideea
9. brasoave.blogspot.com – e un mare talent neexploatat acolo

10.  teaca.wordpress.com – omu’ ştie să scrie şi vede bine nişte lucruri

evident ionutu.ro . Câteodată am impresia că te lasi, nu mai apare nimic cu zilele.

Ai avut vreodată momente în care ţi-a trecut prin minte să renunţi la “blogărit” ? Şi să te apuci de confecţionat covoraşe din dopuri de pet-uri?

- e mai uşor ca fumatul, nu mai scrii şi gata. Blogăritul nu e profesie sau viciu, e o distracţie.

Dintre toate metodele de promovare pe care le cunoşti, care consideri că a funcţionat cel mai bine pentru tine? Recunoaşte Sătană, ai spămuit? Ai preaspămuit? Cu gîndul, linkul sau cu fapta?

N-am spămuit nimic. Singura metodă de promovare care o cunosc în lumea blogurilor e să scrii bine. Nu sunt în top pentru că cei dinaintea mea scriu mai bine ca mine. A, şi mai e o metodă, metoda voxpublica. Bagi sute de milioane în ea şi ajungi în primii 10 din zelist. Super!

Peste cîţiva ani te vezi tot blogger? Sau pro-blogger?

Habar n-am, ai văzut ultimele documentare de pe National Geographic? Se duce universul dracului şi noi o să verificăm mailul.

Ce gînduri de viitor ai pentru blogul personal?

În următorii 10 ani, dacă blogspot nu face un update, o să-l trec pe wordpress.

În încheiere, un gînd bun pentru Băiatul Ciudat (că de la el am preluat ideea)? Sau pentru cei ce au avut răbdarea de a citi acest interviu pînă în acest punct?

Sunt sute şi zeci de bloggeri mai interesanţi şi mai deştepţi ca mine, ionutu sau băiatul ciudat. Citiţi-i pe ăia. Unul dintre bloggerii interesanţi e Daniil Harms. Altul e Jaroslav Hasek. Nu vă luaţi după suportul pe care sunt scrise chestiile alea, tot blog e

® www.ionutu.ro februarie 2010

Sursa foto: www.eftimie.net

de Neo.

Cînd eram în liceu și ascultam tot felu’ de harababuri orchestrate, cu versuri macabre și cu exclamări forțate ale unei pasiuni stîrnite mai degrabă de hormoni, aveam impresia că înțeleg cum se învîrte lumea asta. Și de ce. Și încotro…

Cred că maturitatea nu vine din muzică. Mai mult, cred că nici invers: muzica nu vine din maturitate. Nu muzica asta, la care mă refer. De cele mai multe ori, între astea două nu e decît o legătură de tipul dorință-iluzie. Într-un sens sau altul. De ce? Simplu: pentru că muzica este de foarte multe ori exprimarea unei frustrări sau a unei dorințe. Pentru că, fie că ne place ori ba, muzica e un mijloc și nu un scop. Așa că de ce harababuri orchestrate? Pentru că nu știam că poți desena note muzicale care să poată să transmită ce cuvintele nu pot spune. Asta așa, la nivelul liceeanului din mine. Între aștia pe care-i ascultam în liceu nu prea erau Lake of Tears. Versurile lor erau “moi” și fără vlagă distructivă. Erau prea blînde pentru a intra într-o selecție a primelor 5 formații de distrus respectul de sine. Erau abia pe 6… cîteodată pe 7. Îi vedeam drept liniari și singurul motiv pentru care i-am și inclus în top 10-ul de atunci erau negativele foarte bune. Foarte, foarte bune. N-ar fi ajuns, însă, la nivelul de negreală sufletească pe care îl stîrneau Theatre of Tragedy sau Crematory. Niciodată! Asta din cauză că atunci încercam să văd lucruri care nu sunt menite să fie văzute. Încercam să văd durerea pe care o pot cauza altora, fara măcar să le vorbesc sau să-i privesc și încercam să fac din micile mele drame pilde de durere pentru întreaga umanitate. Și pentru asta aveam nevoie de Six Feet Under, nu de lălăiala coerentă, dar insipidă, de la Lake of Tears. Asta atunci, cînd nu eram în stare să distrug un bulgăre de zăpadă, d-apăi sufletul unei ființe pe care o vedeam drept superioară…

Între timp s-au schimbat multe lucruri și-am aflat că dualitatea sufletească a omului nu e dualitate. E pluralitate. Și am văzut, atunci cînd n-am cerut să văd, cum se poate ca un micro-univers, format dintr-o mînă de suflete, să fie cutremurat și frînt de un gest mărunt. Am descoperit, din păcate, că pluralitatea “merge” și invers. Unii voiau să facă valuri, dar n-au nimerit balta cu nici una dintre pietre. Și unele pietre erau ale naibii de grele! Ar fi făcut valuri mari… doar de-ar fi nimerit balta! Din păcate, însă, drama omului care aruncă piatra a trebuit să se transforme în drama pietrei care nu face valuri. Nu știu care dintre astea doua e mai tristă, dar știu că e greu să înțelegi cît de multe sau de puține poate însemna un gest. Poate fi atît de adînc și de greu, atît de dur și de insuportabil, încît toți cei din jur să cadă într-un cazan de smoală. Instant. Paf! Sau poate să nu conteze. Și atunci e “paf!”, dar pentru piatră, nu pentru altcineva.

Și atunci am învățat: nu trebuie să exagerezi în nimic. Linia subțire pe care ne ținem în balans ca niște adevărați artiști în fiecare zi e atît de fragilă încît, fără să ne dăm seama, o putem distruge. Și distrugerea adevărată nu e spectaculoasă. E personală. E căderea irevocabilă a castelului din cărți de joc pe care-l avem în suflet… paf! Cea mai grea cădere.

E o harababură reală, care nu poate fi explicată orchestrat decît în puține feluri. Și unul dintre felurile alea, care a reușit mereu să zugrăvească gravitatea reală a problemelor intrinseci, personale și profunde, e maniera celor de la Lake of Tears. Acolo e pericolul și acolo e explicația. Forever Autumn. Vine un moment, cînd toți dăm “play”…

Motto: sometimes when I’m alone I google myself.

Fraţilor, mi-am găsit vărul. Cred că-i turc, sau dacă nu, e din zona celor care scriu de la dreapta la stînga. Am încercat şi eu odată aflat sub influenţe bahice. Şi mi-a ieşit. Tipul e cîntăreţ şi-l cheamă Adham. Luaţi de vedeţi şi voi cum cîntă menestrelul ienicer:

Acum ştiu de unde în codul meu genetic stă scris să fiu mîndru purtător de păr pe piept. De apreciat că omul a ales să nu-şi photoshop-eze şi mîndreaţa de podoabă capilară de sub muşchiul sternocleidomastoidian. Nici eu n-aş renunţa la ea nici măcar sub formă digitală.

Acum ştiu sigur că dacă aş vizita US&A aş avea ceva petrecanie la aeroport..