Daniel Răduţă a strîns banii. Mi se pare fantastic. Îmi place să cred că am asistat în decursul acestor săptămîni la o victorie a blogosferei. Blog de la blog, obscur sau arhi-cunoscut, şi-au unit eforturile pentru a ajuta un om. Pentru a-i da lui Daniel confortul psihic că nu e singur, că mulţi oameni au auzit povestea sa şi că vor face ceva, un gest infim pentru ei, pentru a-l ajuta. S-au strîns astfel cei 150.000 de Euro necesari pentru operaţia care ar urma să-i salveze viaţa. S-au strîns chiar peste targetul propus, şi continuă să se strîngă bani.
Îi doresc lui Daniel multă sănătate şi tot binele din lume. Celor ce priveau pînă acum fenomenul blogosferic cu îndoială, sper că li se vor închide acum gurile. O mare parte din bani s-a strîns prin efortul online al celor mulţi. Nu spun eu asta. O spun cifrele. Intraţi pe site-ul lui şi o să vă convingeţi.
Ar fi frumos să identificăm acum un alt om aflat în impas. Şi să-l ajutăm măcar pe un sfert pe cît am putut-o face în cazul lui Daniel. Poate chiar Daniel să fie cel de la care să plece îndemnul.
PS: încheind într-o notă optimistă (sănătate multă Daniele!), Daniel Răduţă este lider şi-n ZeList.
Motto:
Nici un om nu este numit om mare dacă şi-a pierdut sufletul de copil!Nea Costache, un om mare.
Prin anii 90′, pe cînd eram doar un puştiulache ce aştepta cu sufletul la gură fiecare ediţie Abracadabra cu Magicianul şi ajutoarele lui, mă puteai uşor cumpăra ca pe orice ţînc, cu nişte simple şi banale, jucării. Îmi plăceau în special colecţiile de indieni şi cowboy de plastic, cu cai şi indience, cu piei roşii şi şerifi. Pe lîngă colecţia personală de luptători neînfricaţi ai Vestului Sălbatic, mai deţineam şi o impresionantă colecţie de “machetuţe”, adică celebrele replici în miniatură ale modelelor de maşini apărute în anii 80′-90′.
Fiind trei fraţi, fiecare cu colecţia lui de “caiboi” şi machetuţe, vă puteţi lesne imagina ce era pe capul mamei. Pentru că noi n-aveam nicio clipă de răgaz în lungile noastre campanii de cucerire şi recucerire a ţinuturilor cîştigate prin lupte strînse, de armatele de călăreţi din plastic, prin cotloanele holului, dormitoarelor, balconului, sufrageriei, băii, şi chiar bucătăriei – unde cînd dădeam de maică-mea, era foc şi pară, mai ales atunci cînd se întîmpla să calce pe vreo Piele Roşie crăcănată, răpusă în vreo bătălie antologică sub masca chivetei, dar înţepenită pentru eternitate într-un rictus războinic ameninţînd prin aer cu brişca lui lată de indian.. dureros moment pentru tălpile bietei mame. Nu ştia ea ce războaie se purtau în casa ei..
Într-o zi, Sebică de la 5 (etajul blocului în care locuiam) a venit afară cu o jucărie nouă. O jucărie ce făcea ca indienii şi machetuţele noastre, să pară precum pistolul cu apă în faţa pistolului cu bile. Un elicopter cu telecomandă, care ZBURA de’a dreptul. Toţi copii din faţa blocului erau fascinaţi de minunea tehnologică care survola bîzîind ca o libelulă, parcarea din spatele blocului.
Am mai văzut de atunci elicoptere cu telecomandă. Dar niciunul nu m-a impresionat aşa de tare ca cel al lui Sebică. M-aş juca şi acum cu un astfel de aparat de zbor în miniatură, doar că i-aş ataşa şi o minicameră, pentru a-mi putea “spiona” gălăgioşii vecini din curtea alăturată, sau mai degrabă pentru a le juca feste pisicilor lor grase şi leneşe ce nu găsesc altă plăcere mai mare decît în a-şi face nevoile fiziologice – de toate felurile – în podul casei mele..
Am găsit şi locul de unde să-mi pot lua astfel de jucării. Am rămas acelaşi puşti. Doar că acum am job, facturi, şi responsabilităţi.
Cu asta vine nou regimul totalitar băsescian ale cărui tentacule rapace se extind de la o zi la alta peste ţara în care poporul este muritor de foame dar altminteri, suveran. Suveran dar cu convingeri politice şi cu credite în bănci, accesate în mandatul numărul 1 al Conferenţiarului, acei 5 ani în care ce bine ne mai era.
Citeam în 2004 un articol din ziarul Naţional. Nici nu mai ştiu dacă mai există astăzi. Articolul respectiv trata lacrimogena rocadă Stolo-Băse şi avertiza asupra pericolului unei iminente dictaturi, făcîndu-se o paralelă cu Ceauşescu, omul de la care Băsescu a învăţat cum stă treaba cu poporul dar pe care, apoi, în stilul său caracteristic, l-a condamnat post-mortem identificîndu-l cu comunismul, într-un circ patetic în parlament. Vă amintiţi probabil, raportul Tismăneanu. Alt conferenţiar.
Nu am crezut la acea dată că România va mai accepta la 20 de ani după căderea unei oribile dictaturi, instaurarea alteia noi, de tip capitalist. Mă căiesc şi acum pentru votul acordat Alianţei DA în 2004.
Cu ce vine nou această dictatură? Cu faptul că în loc de “tovarăşe”, ne vom adresa unii altora cu apelativul “Conferenţiare”. Pentru că, dacă Alesul poporului este întocmai după chipul şi asemănarea poporului, atunci tot ce are el, are şi poporul. Cel puţin ca logică. Desigur că nu putem toţi avea case în Mihăileanu, sau succesuri fulminante pe culmile progresului ştiinţific internaţional. Dar din moment ce noile-am dat casă şi i-am făcut bugetari pe iluştrii savanţi academicieni, şi nu Băsescu de la el de-acasă (cum bine zicea Badea aseară), rezultă că noi cu toţii, urmînd principiul acordării distincţiei acadmice, ar trebui azi-mîine să fim distinşi cu titluri academice de membrii de onoare..
Şi totuşi, Băsel nu se dezminte. La o zi după marea acordare a “destincţiei” zice că n-o mai vrea. Cam ca atunci cînd a promis că-şi dă demisia în 5 minute şi apoi s-a sucit..
Pentru a plăsmui un maraton adevărat ai nevoie de nişte ingrediente esenţiale: cîţiva subiecţi dispuşi şi antrenaţi în halbere, şi nişte bombe old school care se răresc pe zi ce trece, mai ales prin centru, că despre el vorbim.
Ne descurcăm aşadar cu ce ne oferă decorul. Să zicem că dăm start acestui maraton de undeva de pe strada Avram Iancu, din Steaua Nordului, o bombă mică dar apreciată de riverani. De aia şi există. Are şi barman, un tip cu braţe vînjoase şi veşnic în maieu cu vulturul USA, căruia îi vom spune pentru impresie artistică, nea’ Arpi. După ce ai degustat cinzeaca regulamentară, ieşi numaidecît şi-ţi continui periplul cultural-etilic pe uliţele desfundate ale satului.
Cum tu eşti un tip boem, ai vrea să calci pragurile a cît mai multor „Bar de zi” autentice, fiecare cu nea’ Arpi-ul lui, dar modernismul şi capitalismul sălbatic au făcut ravagii şi-n acest sector al industriei alimentare. Mai ales de cînd uzinele mari din Braşov şi-au închis porţile şi angajaţii lor, aflaţi în targetul de clienţi al bombelor, au plecat pe rînd prin locurile de obîrşie, ascultînd de glasul pămîntului din inimile lor neîmblînzite de fii ai satului.
Te descurci cu ce ai, şi ajungi în centru, în dreptul Modarom-ului. Îţi faci repede aprovizionarea pentru drum de la chioşcul de lîngă BCR, colţ cu Modarom. Dar stai…Modarom-ul are colţuri? Probabil poşirca lui nea’ Arpi de la Steaua Nordului nu trebuia subestimată.. Îţi iei deci, pentru drum, o sticluţă de Skandic, din aceea mică, în care se ambalează şi spirtul Mona. Şi apoi o iei la picior în sus, pe Republicii.
Primul pit-stop, Britania. Nu mai e ce-a fost pe vremuri, dar hei.. nici Carla Bruni nu e eternă. Aerul îmbîcsit şi aspectul de bombă veritabilă cu miros de WC, este măcar acasă la el, în Britania. Tragi repede şi de la ei o cinzeacă şi stingi c’un vermut, şi apoi o iei cătinel dar sigur, la pas. Republicii n-a fost niciodată mai largă şi mai luminoasă ca acum. Maratonul tău poate continua. Next Check Point: Bavaria şi subsolurile ei. Aici te apucă nostalgia şi-ţi aminteşti de serile lungi şi etilice din Groapa cu Bere de pe Mureşenilor. Că tot ţi-ai amintit de Groapă, te duci cătinel prin spate pe la Aro, traversînd regulamentar strada Mureşenilor în dreptul fostului pub Rossignol, şi intri în Draft Pub (fosta Sergiana care acum e în locul Gropii, dar care nu te interesează, întrucît tematica maratonului tău nu este una care să includă şi mîncarea) să stingi cinzecile consumate pînă acum, în bere proaspătă la cal şi ţap, chiar şi la metru, alegînd ca un oldschool-er ce eşti, masa din dreptul budei. Mirosul de bere şi cel de WC, merg moleculă-n moleculă. În plus, berea se cere repede afară, după procesul de curăţare al rinichilor tăi de maratonist.
Ieşi la lumină ajutat de doi creştini şi îţi verifici Palm-ul, unde ai notat prin GPS check-pointurile incluse în traseu. Next stop: Blanco, de pe Armata Roşie şi Bună, actualmente Michael Weiss. Oamenii îţi fac loc în drumul tău, chiar şi maşinile încetinesc, cedîndu-ţi amabil trecerea. Mersul în patru labe te oboseşte, şi treci la mersul din zid în zid, înjurînd autorităţile pentru infama măsură de a lărgi străduţa altă dată îngustă şi protectoare.
La Blanco dai de alţi sportivi de performanţă, bei un rum îndoit cu apă de la chiuvetă, şi-ţi aprinzi bricheta cu ţigara. Straşnic maraton. O reuşită.
Te trezeşti nici tu nu ştii cum, pe Tâmpa, în faţa ta aflîndu-se chelnerul şpanchi care s-a îndurat de tine şi ţi-a adus o cafea dintr-o ceaşcă ciobită, pe care se mai poate distinge logo-ul Aro Palace. Îţi zice că te-au găsit nişte creştini dormind în faţa telecabinei de sub Tâmpa. Îţi aduci aminte că Panoramic-ul de sus era ultimul check-point şi finalul maratonului tău etilic început din ajun de pe Avram Iancu, din faţa Stelei Nordului.
Te dregi amical cu o cinzeacă în compania acestui om, iar gîndurile tale zboară spre următorul maraton: Maraton etilic prin Steagu.
Update: mă găsiţi la poziţia nr. 381 categoria Personal & Infotainment – Cel mai popular blog , în caz că nu vă descurcaţi cu butonul din dreapta. Neapărat să vă faceţi cont pentru a mă putea vota! WAIT! There is more to read… read on »
Aseară, Boc la OTV, la întîlnire cu poporul suveran şi manelist:
“Se vor închide unele şcoli, mai ales cele care nu produc nimic.” – bun… deci şcoala ar trebui să producă, la fel ca orice SRL, în viziunea ilustrului expert în drept constituţional. Doamne!!! Dacă cineva îmi spunea în urmă cu cîţiva ani în urmă că se poate şi mai rău în România, nu l-aş fi crezut. Dar uite că se poate. Întrebarea zilei este: se poate ceva mai rău decît Boc-Băsescu şi ai lui?
Din aceeaşi categorie, de data asta de pe un blog al unui om supărat şi nu prea, pe sistem:
Oameni buni, dragi cititoare. Nu vă lăsaţi influenţaţi de titlul acestui articol. Chiar dacă la asta pare că s-ar rezuma în cele din urmă o reţetă de succes. Aşa le spun sociologii ăstora de lucrează în media. Ăsta e trendul, dublat de paradoxalul puritanism. Adică ne permitem după o anumită oră să dăm reclame deocheate, da’ ne scuipăm în sîn de “ptiu drace” cînd auzim că vreo nenorocită (în sensul de săracă cu duhul, şi al dracului de ghinionistă) de profesoară îşi permite să aibă şi viaţă privată. În fine.
Pe sportpentrucocalari.ro fenomenul “ţâţe, buci, craci” este ridicat la rang de artă, altfel nu ştiu cum să interpretez textul folosit alături de clipul de mai jos:
“Revista pentru barbati Jacques Magazine vine cu cea mai fierbinte reclama facuta vreodata pentru un sport!
Modelul Michea promoveaza squash-ul cum nimeni nu a mai facut-o pana acum!
Imaginile cu superba Michea care transpira… transpira… si iar transpira la orele de squash sunt demne de Sports Illustrated si te provoaca sa pui mana si tu pe …”
….pe rachetă, completează tot ei, încheind apoteotic frumuseţe de articol. Sports Illustrated? Pe bune?! Sigur Sports Illustrated? Da’ dacă făceau aceeaşi reclamă la squash folosind nişte luptători de sumo, oare mai erau “demne” imaginile? Şi atenţie. Spotul nu e făcut la noi. E făcut la ei. E de afară. Nu am nimic cu spotul, spotul e chiar ok, însă cocalarul cu patalama de jurnalist care l-a interpretat avînd ca rezultat textul ce însoţeşte spotul, deci ştirea, nu a prins nuanţa, fiind vădit preocupat cu formele superbei Michea.
Şi mai apetisante decît formele Micheei, sunt comentariile primite la acest articol. Pe care le puteţi savura şi voi, aici.
Bon apetit!
Later edit: ştiţi care-i partea faină? Că acest articol va genera ceva audienţă blogului meu şi peste cîteva zile de la publicare. Pentru a întări dacă mai era nevoie, reţeta de succes pe care eu o afurisesc aici.
Se numeşte Pregnyl. De ce trebuie să fie atît de greu? şi este destinat 100% celor mai puţin norocoşi decît noi, care din motive de sănătate au nevoie de acest medicament rarisim prin farmacii, precum puii de Avicola şi portocalele din vitrinele Alimentarelor din era comunistă. Ideea a venit din inerţie, şi este găzduită pe platforma free de la wordpress.com, pe care am început primul meu blog: www.ionutu.wordpress.com .
Am iniţat acest proiect din convingerea confirmată de atîtea ori că faptul că scrii un blog nu e tocmai şi musai, pierdere de timp. Poţi ajuta multă lume, te poţi ajuta pe tine însuţi, poţi cunoaşte oameni minunaţi – fără a-i vedea pe viu niciodată – cu care să legi prietenii deseori mai adevărate şi mai sincere decît cele din afara mediului online.
The 2 sidebars have been placed within an element so that you can enter information here at the bottom or up at the top that exists outside the 2 sidebars.
, e favoritul meu ):
