Ştim cu toţii ce este o pitzipoancă. Bătrînii foloseau cuvîntul pentru a caracteriza tinerele domnişoare naive ce-şi disimulau prostia vîrstei arborînd atitudini de fete mai în vîrstă, veşminte nepotrivite vîrstei lor.

În zilele noastre, pitzipoanca este o făptură întîlnită la tot pasul. De fapt aproape toate Lolitele trecute de 12-13 ani sunt candidate perfecte la această clasificare, să-i spunem pretenţios, socială. Arhetipul pitzipoancei apare în România anilor 2000, cînd explozia de talente şi modele demne de urmat, pusese stăpînire pe industria muzicală autohtonă. Discotecile începuseră încet, încet să se metamorfozeze în cluburi, cu precădere cele din Bucureşti şi Constanţa. Care apropos, este locul de unde manelele şi-au început lungul drum spre a înrobi ţărişoara. Odată cu manelele şi cluburile, au apărut şi băieţii de elită şi prinţesele. Ulterior, prinţesele de cartier, au renunţat la pierdutul vremii prin scări de bloc şi discoteci soioase, şi au trecut pe house.
Era o vreme cînd aproape orice tînăr, întrebat fiind ce muzică ascultă, răspundea fără să stea prea mult pe gînduri: house şi manele. Ceea ce este cel puţin ciudat, este faptul că nimeni nu ştie cu exactitate cînd s-a petrecut această ciudată asociere. Se ştie bine că orice cocalar avea o pasiune în a lua la încins orice rocker, houser sau punker ce trecea prin faţa blocului de reşedinţă. Tind totuşi să cred, că Dj. Aligator şi fluierele de arbitru au fost cheia de boltă în definirea acestei statornice relaţii, azi cunoscută sub denumirea de cocalar-emo, sau minimalist.

Dar să revenim la pitzipoance. Aş putea scrie un roman întreg despre aceste fiinţe. Sunt un subiect ofertant al zilelor noastre, peste tot unde ai arunca privirea riscînd să dai de vreuna. Să zicem că te afli într-o cafenea, bar, pub. N-are importanţă. Ele se află acolo. Acuma cu toţii ştim că lumea de regulă, într-o cafenea, stă aşezată la mese. Ei, cînd pitzipoanca se duce la tauletă, aici voiam să ajung. O să observaţi că pitzi nu merge niciodată singură la locul facerii. Întotdeauna însoţită de o altă pitzi, întotdeauna arcuite de spate, pentru a scoate în evidenţă sînii şi a-şi undui astfel mai abitir posterioarele. De ce fac asta? Pentru a culege impresiile..celor din jur. Pentru a fi văzute, admirate, de toţi cei din încăpere. V-am spus că le este şi uşor, dat fiind că dacă toată lumea stă la mese, ele vor atrage atenţia doar prin prisma faptului că se deplasează.

Apoi urmează momentul cînd ies de la budă. Din nou, aceeaşi paradă lentă, spre a putea fi admirate de absolut toată lumea din locaţie.
Eu nu înţeleg treaba asta. De pildă noi, bărbaţii, cînd ne pişăm pe noi, pur şi simplu ne deplasăm pînă la budă. Repede. Fără alte mişcări inutile.

Cam atît pentru azi. Revin curînd cu un alt topic: pitzi la şcoală (liceu, facultate, nu contează).

Offtopic: am activat moderarea comentariilor. Ştiu, obişnuiam să fiu împotriva acestei măsuri, dar am fost nevoit pentru a putea combate anumite elemente huliganistice şi rău intenţionate. Cînd lucrurile se vor linişti, promit să dezactivez această opţiune de cenzură.