Sau cum am văzut şi simţit ca blogăr, participarea la Turneul Ibrahim Dossey 2009.

Ziua 1.
Ne-am prezentat vineri seara la locul faptei, 7 şoimi falnici puşi pe fapte mari. Asta pînă să vedem arena gladiatorilor. Băieţi pregătiţi cu echipament de fotbal, echipe închegate care se simţeau şi găseau pe teren fără probleme de parcă cineva i-ar fi pus să joace acolo dintotdeauna. Am înghiţit în sec, şi ne-am zis că în fond, noi veniserăm acolo pentru distracţie şi pentru cauza nobilă declanşatoare de turneu. Era momentul găştii lui Piţigoi…pardon, al Şoimilor Patriei.

soimii

Am intrat încrezători pe teren, deşi era frig de dădeai în bîlbîială. Echipa adversă, disciplinată ca un batalion de execuţie nazist, se încălzea de multă vreme deja pe terenul secundar, cu un-doiuri ca la carte, parcă luînd mult prea în serios miza acestui turneu. Am avut vreme să-i studiez cît timp, anemic dar sigur, ne încălzeam şi noi, ca nişte fotbalişti adevăraţi, în jumătatea noastră de teren. Nu ştiu dacă vreunul depăşise vîrsta de 18 ani, erau iuţi şi se mişcau impecabil. Ce joc avea să fie..
Şi a fluierat arbitrul începutul jocului. Am rezistat cu stoicism vreme de vreo 3 minute (din 12 cît ţinea o repriză), cît a durat tatonarea dintre cele două echipe. Apoi cred prin minutul 7, cînd “micuţii nazişti” aveau demult motoarele la maxim, i-am auzit vorbind între ei “hai s-o lăsăm mai moale, avem deja 3-0″. Meciul s-a încheiat cu 13 goluri în dreptul lor, 0 în contul nostru. I-am aplaudat la fiecare gol, iar la sfîrşitul meciului, ori obosiseră ei, ori precum diesel-ul ne încălziserăm noi, însă n-am avut doar eu impresia că dacă am mai fi jucat încă o repriză i-am fi ascultat cu urechea.. ;)

Ziua 2.
M-am trezit cu o puternică febră musculară. Semn clar că stau cam prost la capitolul mişcare fizică mai ales de cînd a venit frigul. În vară nu trecea zi să nu mă dau cu bicicleta, şi îmi recuperasem în proporţie de 87,99% tonusul muscular de acum vreo 6 ani.
Am ajuns la arenă unde am constat cu stupoare că echipa Şoimilor fusese violent decimată fie de febră musculară, frigul de afară, niscaiva examene sau parţiale, poate neseriozitate pe alocuri (pentru că îşi puteau măcar anunţa absenţa). Eram doar 2 şoimi din 7 aşa că ne-am permis să glumim, concluzia fiind că scorul obţinut prin neprezentare, adică 3-0, ar fi mai onorant decît 13-0-ul încasat deunăzi. Apoi ne-am zis că dacă tot ajunseserăm pînă acolo, să jucăm şi să ieşim cu fruntea sus. Am apelat aşadar la scouter-ul de încredere Andrei, care ne-a trimis vreo 3 ajutoare de nădejde, Dragoş, Raul şi Răzvan, care chiar dacă nu aveau bloguri, au recunoscut că sunt cititori de bloguri, uneori..
De data asta lucrurile au stat altfel pe teren, echipa adversă întîmpinînd dificutăţi majore în a trece de regenerata echipă a Şoimilor. Ne-au bătut cu 3-0. Dar un 3-0 muncit, determinat în mare parte şi de superioritatea lor numerică. Noi am jucat practic cu 2 oameni în minus. Dar am ieşit din turneu cu fruntea sus, bucuroşi nevoie mare că am putut participa la acest eveniment.

Mi-a lăsat un gust amar remarca unui cocalar care uitase complet de ce venise să joace fotbal la turneu. Ofticat se pare că echipa sa luase bătaie, se lamenta în stînga şi-n dreapta că “nu face domle să plăteşti 10 lei de căciulă, să îngheţi de frig, şi să mai iei şi bătaie. Păi cu 10 lei jucau o oră într-o sală la căldură…”. Nu i-a spus nimeni boului că scopul turneului a fost unul caritabil la care conta doar prezenţa şi dicta fairplay-ul.