Un decembrie atipic

Posted by ionutu on Decembrie 23, 2009

Nu ştiu dacă mă aflu eu în postura de a comenta cele ce se trăiau în România înainte de acel decembrie fără zăpadă al anului 1989. M-am născut într-un ianuarie al anului 1985 şi pînă să mă dumiresc despre cine sunt eu, ce înseamnă ţara în care m-am născut, cu ce neajunsuri s-au confruntat părinţii mei în anii prunciei mele, era deja prea tîrziu, în România te uitai şi cîştigai, democraţia luase locul dictaturii, Iliescu era omul zilei, Ceauşescu era doar un bătrînel inofensiv împuşcat în ziua de Crăciun alături de soţia sa, motiv de bucurie mare între români, între ai mei, prin vecini.

Nea Iulică îşi schimbase Dacia 1310 galbenă cu un Citroen cu perne de aer adus de fii’su Ghiusi, din Germania. Cristina de la 2 plecase în Canada la muncă, chelneriţă cică într-un restaurant mare din Quebec. Gurile rele de prin vecini şuşoteau că s-ar fi dus de fapt pentru prostituţie, ca să facă bani “cu pizda”, cum estetic se exprimau cucoanele casnice din cartier, altfel bune creştine.

Îmi amintesc doar frînturi din acele zile, de acum 20 de ani. O văd şi acum pe mama încercînd să-şi ascundă lacrimile de îngrijorare de noi, să-şi ascundă şi fugărească gîndurile, teama că tata s-ar putea să nu se mai întoarcă acasă. Fusese chemat la garnizoană, cadru militar fiind, să apere unitatea de iminentele atacuri teroriste. În faţa blocului, erau vecinii bărbaţi organizaţi în comitete de pază cetăţeneşti. Nimeni străin nu intra între blocuri fără să treacă de aceste samavolnice filtre. Pe costişa de sub geamul apartamentului nostru, doi soldaţi montaseră un trepied pe care stătea o mitralieră. Trăgeau la anumite intervale înspre Tîmpa, unde în pădure, ziceau ei, stăteau ascunşi teroriştii sirieni chemaţi de Securitate. O tot întrebam pe mama ce e aia “securitate” fără să primesc vreun răspuns.

Pe casa scării, vecinele îşi făceau cruci mari, pînă în pămînt, plîngînd şi semănînd panica printre noi copiii. Nu aveam voie să ieşim la joacă, dar ne consolam cu gîndul că peste cîteva zile, avea să vină Moş Gerilă, cum îi ziceau Moşului, copiii mai mari.

Îmi aduc aminte că la uşa noastră sunase lung soneria. Am deschis eu repede, după ce îmi pusesem sania ca să ajung la vizor şi văzusem un nene îmbrăcat în uniformă militară. Bucuros, am crezut că-i tata. Dar nu era el. Era un soldat cu un puşcoci mare pe umăr, în vîrful căruia strălucea o baionetă. Am rămas blocat de spaimă. Nici nu ştiu cînd venise mama şi mă azvîrlise cu un şut în fund, în bucătărie. Soldatul nu vroia decît o cană de apă pentru el şi camarazii săi. Nu pot uita ce chelfăneală mi-am luat de la mama atunci, şi apoi după ce mă chelfănise bine, cum mă îmbrăţişase strîns la pieptu-i, spunîndu-mi ca niciodată să nu mai deschid uşa la străini. Aşa am făcut ulterior, şi fac chiar şi acum, inconştient parcă.

Afară s-au auzit zile la rînd răpăiturile mitralierelor, care făceau ca Tîmpa să vuiască. Vecinii spuneau că în centru se trage şi oamenii mor pe străzi. Fratele meu cel mic, bebeluş pe atunci, dormea gîngurind în pătuţul în care gîngurisem şi eu odată. Mirosea a lapte şi-mi plăcea mirosul lui de bebeluş.

Apoi, din senin, mitralierele şi soldaţii dispăruseră. Tata venise acasă. Venise şi “mo’ Căciun” cu portocale şi turtă dulce frumos colorată. La alimentară găseai “de toate”, chiar şi cretă colorată. Oamenii stăteau încă la cozi din obişnuinţă.

La televizor era program frumos, şi dura mai mult. Mă uitam la desene animate şi la “Toate pînzele sus!” cu Jean Constantin în rolul lui Ismail. Au urmat nişte frumoşi ani ai copilăriei mele, ani în care copiii mai mari îmi spuneau cum am scăpat eu de “cravata de pionier”. Dar eu mă consolam cu gîndul că apucasem cămaşa portocalie de “şoim al patriei”, pe care acasă la ai mei, ar trebui s-o mai găsesc..