Am făcut o pauză de blogging zilele astea. Pauză forţată oarecum şi de nişte chestiuni arzătoare din lumea reală pe care trebuia să le rezolv numaidecît înainte de a mă copleşi definitiv, iremediabil şi ireparabil. Am neglijat blogul în favoarea acestora, dar le-am rezolvat acum şi deja mă simt mult mai bine.

Duminică s-a consumat una dintre sărbătorile comerciale şi importate la noi cu succes, Valentine’s Day. Prilej cu care mi-am amintit cum obişnuiam să celebrez această căcăcioasă zi pe vremuri, cînd nu aveam gagică, job stabil, nu eram om aşezat la casa lui (fie ea şi cu chirie) aşa cum sunt acum. În primul rînd că nu cunoşteam conceptul de Valentine’s Day, la mine existînd pe 14 februarie doar fratele mai mic al lui Valentin, Ballentin. Ca atare, pe 14 februarie sărbă(u)toream cu sfinţenie, pioşenie şi multă religiozitate, Ballentine’s Day.

Fiind o sărbătoare a exceselor, celebrată cu mare fast de noi, se înţelege că niciunul nu pleca acasă în altă stare decît cea de Sfîntă Ebrietate, şi cu jurămîntul sacru cu scuipatul în palme, ca la anul să ne facem şi mai praf, şi să nu dea dracu’ să avem gagică în preajma lui 14 februarie. Să ai gagică însemna să ai vagi urme de responsabilitate. Însemna să te încadrezi unei turme de oameni conformaţi şi conformişti, însemna să te duci proaspăt ras, cu părul plin de briantină, cu trandafirul roşu şi inima de marţipan marcată kitchios “I lov you” de vreo cofetăreasă aliterată în engleză, la mîndra ta, chitit să-i asculţi flecăreala toată seara şi să te facă degrabă măgar, dacă aveai ghinionul ca instinctele animalice care te copleşeau după ce consumaţi ca doi porumbei patetici clasica savarină cu Cola la vreo cofetărie cu ştaif din centru, să te determine să pui mîna pe-o ţîţă bine ascunsă de sutienul plin de burete şi ploverul pe gît dar cu buricul la vedere, al tinerei speranţe. Lumina ochilor tăi. Puiul tău. Remorca ta.

Noi nu aveam iubite. Noi aveam remorci. Noi nu ne sărutam. Noi mozoleam. În rest, eram şi noi o gaşcă de puţoi patetici, tot o turmă, care făceau o chetă din alocaţiile lor şi-şi cumpărau cea mai mică sticlă de Ballantine’s contrafăcut, al cărei conţinut îl sorbeam ca pe o ambrozie a zeilor din Olimp, chiar dacă unora nu le plăcea gustul aspru de tărie. Mie, spre exemplu. Dar trebuia să beau, trebuia să ne minţim unii pe alţii, trebuia să ne conformăm pentru a ne conserva apartenenţa la un grup “cool”, grupul de gherilă anti-zîne depresive, anti-Valentine’s Day.

Anii au trecut iute, aşa trec anii şi clipele frumoase, atunci cînd te afli la vîrsta fericirii. Nici acum nu-mi place tăria, deşi, uneori, mă mai dedau unui pahar pătrăţos de J&B îndoit cu trei cuburi mari de gheaţă şi stins cu o bere rece, a cărei sticlă “transpiră” egal la contactul cu stratul de aer cald, formînd acele brobonele de apă. Mă uit înapoi cu o nostalgie plăcută (da, nostalgia poate fi şi de bun augur), gîndindu-mă cît de mult sau cît de puţin m-am schimbat în toţi aceşti ani. Pentru că nici acum nu pot suferi această “sărbătoare” a îndrăgostelii ipocrite, a declaraţiilor mincinoase, a patetismului în stare pură, care se repetă în fiecare an pe 14 februarie. Marele meu noroc este că şi jumătatea mea nutreşte acelaşi tip de sentimente pentru respectiva zi. E mai sănătos să-i spui şi să-i arăţi că şi cît de mult o iubeşti, în fiecare zi a anului, decît să dai p’afară într-o singură zi, şi apoi să revii la tabieturile tale egoiste ce nu o/îl includ şi pe ea/el, de cele mai multe ori.

Da. Azi e 18 februarie. Iar eu scriu despre 14 februarie. Mîine am să scriu ceva pentru 15 februarie. Pardon, 16 februarie, că pe 15 am scris despre ţoacla Orbea care-i încă de vînzare.