Motto:
Nici un om nu este numit om mare dacă şi-a pierdut sufletul de copil! Nea Costache, un om mare.

Prin anii 90′, pe cînd eram doar un puştiulache ce aştepta cu sufletul la gură fiecare ediţie Abracadabra cu Magicianul şi ajutoarele lui, mă puteai uşor cumpăra ca pe orice ţînc, cu nişte simple şi banale, jucării. Îmi plăceau în special colecţiile de indieni şi cowboy de plastic, cu cai şi indience, cu piei roşii şi şerifi. Pe lîngă colecţia personală de luptători neînfricaţi ai Vestului Sălbatic, mai deţineam şi o impresionantă colecţie de “machetuţe”, adică celebrele replici în miniatură ale modelelor de maşini apărute în anii 80′-90′.

Fiind trei fraţi, fiecare cu colecţia lui de “caiboi” şi machetuţe, vă puteţi lesne imagina ce era pe capul mamei. Pentru că noi n-aveam nicio clipă de răgaz în lungile noastre campanii de cucerire şi recucerire a ţinuturilor cîştigate prin lupte strînse, de armatele de călăreţi din plastic, prin cotloanele holului, dormitoarelor, balconului, sufrageriei, băii, şi chiar bucătăriei – unde cînd dădeam de maică-mea, era foc şi pară, mai ales atunci cînd se întîmpla să calce pe vreo Piele Roşie crăcănată, răpusă în vreo bătălie antologică sub masca chivetei, dar înţepenită pentru eternitate într-un rictus războinic ameninţînd prin aer cu brişca lui lată de indian.. dureros moment pentru tălpile bietei mame. Nu ştia ea ce războaie se purtau în casa ei..

Într-o zi, Sebică de la 5 (etajul blocului în care locuiam) a venit afară cu o jucărie nouă. O jucărie ce făcea ca indienii şi machetuţele noastre, să pară precum pistolul cu apă în faţa pistolului cu bile. Un elicopter cu telecomandă, care ZBURA de’a dreptul. Toţi copii din faţa blocului erau fascinaţi de minunea tehnologică care survola bîzîind ca o libelulă, parcarea din spatele blocului.

Am mai văzut de atunci elicoptere cu telecomandă. Dar niciunul nu m-a impresionat aşa de tare ca cel al lui Sebică. M-aş juca şi acum cu un astfel de aparat de zbor în miniatură, doar că i-aş ataşa şi o minicameră, pentru a-mi putea “spiona” gălăgioşii vecini din curtea alăturată, sau mai degrabă pentru a le juca feste pisicilor lor grase şi leneşe ce nu găsesc altă plăcere mai mare decît în a-şi face nevoile fiziologice – de toate felurile – în podul casei mele..

Am găsit şi locul de unde să-mi pot lua astfel de jucării. Am rămas acelaşi puşti. Doar că acum am job, facturi, şi responsabilităţi.