Motto:
Nici un om nu este numit om mare dacă şi-a pierdut sufletul de copil!Nea Costache, un om mare.
Prin anii 90′, pe cînd eram doar un puştiulache ce aştepta cu sufletul la gură fiecare ediţie Abracadabra cu Magicianul şi ajutoarele lui, mă puteai uşor cumpăra ca pe orice ţînc, cu nişte simple şi banale, jucării. Îmi plăceau în special colecţiile de indieni şi cowboy de plastic, cu cai şi indience, cu piei roşii şi şerifi. Pe lîngă colecţia personală de luptători neînfricaţi ai Vestului Sălbatic, mai deţineam şi o impresionantă colecţie de “machetuţe”, adică celebrele replici în miniatură ale modelelor de maşini apărute în anii 80′-90′.
Fiind trei fraţi, fiecare cu colecţia lui de “caiboi” şi machetuţe, vă puteţi lesne imagina ce era pe capul mamei. Pentru că noi n-aveam nicio clipă de răgaz în lungile noastre campanii de cucerire şi recucerire a ţinuturilor cîştigate prin lupte strînse, de armatele de călăreţi din plastic, prin cotloanele holului, dormitoarelor, balconului, sufrageriei, băii, şi chiar bucătăriei – unde cînd dădeam de maică-mea, era foc şi pară, mai ales atunci cînd se întîmpla să calce pe vreo Piele Roşie crăcănată, răpusă în vreo bătălie antologică sub masca chivetei, dar înţepenită pentru eternitate într-un rictus războinic ameninţînd prin aer cu brişca lui lată de indian.. dureros moment pentru tălpile bietei mame. Nu ştia ea ce războaie se purtau în casa ei..
Într-o zi, Sebică de la 5 (etajul blocului în care locuiam) a venit afară cu o jucărie nouă. O jucărie ce făcea ca indienii şi machetuţele noastre, să pară precum pistolul cu apă în faţa pistolului cu bile. Un elicopter cu telecomandă, care ZBURA de’a dreptul. Toţi copii din faţa blocului erau fascinaţi de minunea tehnologică care survola bîzîind ca o libelulă, parcarea din spatele blocului.
Am mai văzut de atunci elicoptere cu telecomandă. Dar niciunul nu m-a impresionat aşa de tare ca cel al lui Sebică. M-aş juca şi acum cu un astfel de aparat de zbor în miniatură, doar că i-aş ataşa şi o minicameră, pentru a-mi putea “spiona” gălăgioşii vecini din curtea alăturată, sau mai degrabă pentru a le juca feste pisicilor lor grase şi leneşe ce nu găsesc altă plăcere mai mare decît în a-şi face nevoile fiziologice – de toate felurile – în podul casei mele..
Am găsit şi locul de unde să-mi pot lua astfel de jucării. Am rămas acelaşi puşti. Doar că acum am job, facturi, şi responsabilităţi.
Pentru a plăsmui un maraton adevărat ai nevoie de nişte ingrediente esenţiale: cîţiva subiecţi dispuşi şi antrenaţi în halbere, şi nişte bombe old school care se răresc pe zi ce trece, mai ales prin centru, că despre el vorbim.
Ne descurcăm aşadar cu ce ne oferă decorul. Să zicem că dăm start acestui maraton de undeva de pe strada Avram Iancu, din Steaua Nordului, o bombă mică dar apreciată de riverani. De aia şi există. Are şi barman, un tip cu braţe vînjoase şi veşnic în maieu cu vulturul USA, căruia îi vom spune pentru impresie artistică, nea’ Arpi. După ce ai degustat cinzeaca regulamentară, ieşi numaidecît şi-ţi continui periplul cultural-etilic pe uliţele desfundate ale satului.
Cum tu eşti un tip boem, ai vrea să calci pragurile a cît mai multor „Bar de zi” autentice, fiecare cu nea’ Arpi-ul lui, dar modernismul şi capitalismul sălbatic au făcut ravagii şi-n acest sector al industriei alimentare. Mai ales de cînd uzinele mari din Braşov şi-au închis porţile şi angajaţii lor, aflaţi în targetul de clienţi al bombelor, au plecat pe rînd prin locurile de obîrşie, ascultînd de glasul pămîntului din inimile lor neîmblînzite de fii ai satului.
Te descurci cu ce ai, şi ajungi în centru, în dreptul Modarom-ului. Îţi faci repede aprovizionarea pentru drum de la chioşcul de lîngă BCR, colţ cu Modarom. Dar stai…Modarom-ul are colţuri? Probabil poşirca lui nea’ Arpi de la Steaua Nordului nu trebuia subestimată.. Îţi iei deci, pentru drum, o sticluţă de Skandic, din aceea mică, în care se ambalează şi spirtul Mona. Şi apoi o iei la picior în sus, pe Republicii.
Primul pit-stop, Britania. Nu mai e ce-a fost pe vremuri, dar hei.. nici Carla Bruni nu e eternă. Aerul îmbîcsit şi aspectul de bombă veritabilă cu miros de WC, este măcar acasă la el, în Britania. Tragi repede şi de la ei o cinzeacă şi stingi c’un vermut, şi apoi o iei cătinel dar sigur, la pas. Republicii n-a fost niciodată mai largă şi mai luminoasă ca acum. Maratonul tău poate continua. Next Check Point: Bavaria şi subsolurile ei. Aici te apucă nostalgia şi-ţi aminteşti de serile lungi şi etilice din Groapa cu Bere de pe Mureşenilor. Că tot ţi-ai amintit de Groapă, te duci cătinel prin spate pe la Aro, traversînd regulamentar strada Mureşenilor în dreptul fostului pub Rossignol, şi intri în Draft Pub (fosta Sergiana care acum e în locul Gropii, dar care nu te interesează, întrucît tematica maratonului tău nu este una care să includă şi mîncarea) să stingi cinzecile consumate pînă acum, în bere proaspătă la cal şi ţap, chiar şi la metru, alegînd ca un oldschool-er ce eşti, masa din dreptul budei. Mirosul de bere şi cel de WC, merg moleculă-n moleculă. În plus, berea se cere repede afară, după procesul de curăţare al rinichilor tăi de maratonist.
Ieşi la lumină ajutat de doi creştini şi îţi verifici Palm-ul, unde ai notat prin GPS check-pointurile incluse în traseu. Next stop: Blanco, de pe Armata Roşie şi Bună, actualmente Michael Weiss. Oamenii îţi fac loc în drumul tău, chiar şi maşinile încetinesc, cedîndu-ţi amabil trecerea. Mersul în patru labe te oboseşte, şi treci la mersul din zid în zid, înjurînd autorităţile pentru infama măsură de a lărgi străduţa altă dată îngustă şi protectoare.
La Blanco dai de alţi sportivi de performanţă, bei un rum îndoit cu apă de la chiuvetă, şi-ţi aprinzi bricheta cu ţigara. Straşnic maraton. O reuşită.
Te trezeşti nici tu nu ştii cum, pe Tâmpa, în faţa ta aflîndu-se chelnerul şpanchi care s-a îndurat de tine şi ţi-a adus o cafea dintr-o ceaşcă ciobită, pe care se mai poate distinge logo-ul Aro Palace. Îţi zice că te-au găsit nişte creştini dormind în faţa telecabinei de sub Tâmpa. Îţi aduci aminte că Panoramic-ul de sus era ultimul check-point şi finalul maratonului tău etilic început din ajun de pe Avram Iancu, din faţa Stelei Nordului.
Te dregi amical cu o cinzeacă în compania acestui om, iar gîndurile tale zboară spre următorul maraton: Maraton etilic prin Steagu.
Azi am dat peste Gary Glitter, ascultînd vechituri (preţioase amintiri din tinereţe, dragilor, nu or’ş’ce fel!!)
“Standing in the corner,at the dance last night,
I was almost living when U came inside……
I did’n’t know I love U
till I saw u rock’n’roll, oh,oh..”
L-am ascultat şi mi-am amintit de serile faine de vacanţă de vară, prin ’74 -‘75 din curtea Rectoratului universităţii Transilvania (lingă Cercul Militar de azi), la capătul liniei de autobuz de Poiană unde se organiza, pentru studenţi, în fiecare seară, discotecă.
Eram în liceu şi studenţii de la intrare se lăsau greu înduplecaţi să ne lase şi pe noi, puştancele, deşi înăuntru lumea era amestecată: uneori mai puţin studenţi, mai mulţi şmecheraşi din întreprinderile socialiste dar care arătau a studenţi.În blugi şi wa’jeans, tricouri, cămăşuţe strîmte de blugi, ochelari, plete, Kentane, Dunhill-uri prin buzunare, mirosind a Rexona şi Fa nemţeşti, de-adevăratelea, (luate cu pile de pe la shop-uri), era o lume de vacanţă, fără griji decît dis-trac-ţi-ee!!
…..răcoare de plopi, lumină puţină şi discretă (care răzbătea de pe scenă, mă rog, un fel de…unde erau difuzoare, staţii, magnetofoane, cabluri, microfoane, ah—a-apărut-o-dată-şi-o-orgă-de-lumiiini!!)…… şi muzică!!?..tot ce se putea aduce mai bun de „dincolo”: Led Zeppelin, Deep purple, Uriah Heep, Yes, Santana, Jimmy Hendrix Experience, Jannis Joplin, Simon&Garfunkel, Moody Blues, dar şi cele mai fierbinţi dance la modă, Garry Glitter (rock and rooooll, rock) şi Mungo Jerry (in the summer time, when the weather is dry (or fine??!)….şi ce mai dansam noi, înfierbîntaţi de la blues-uri, ne răcoream într-un rock în comun, studiind partenerii de ring şi nepăsîndu-ne de nimic. Eram fericiţi, fiecare ne simţeam bine!
Unii nu dansau prea mult. Stăteau şi priveau, legănîndu-se mai discret pe muzică.
Unul m-a intrigat multă vreme….nu discuta cu nimeni, era parcă şi mai în vîrstă decît majoritatea de acolo, dar, pînă la urmă s-a încadrat în peisaj, ca şi plopii de pe margine, nu deranja pe nimeni! L-am revăzut, după ani. Se mutase pe strada mea, într-o casă încăpătoare, rîvnită de mulţi, al cărei chiriaş murise. Lumea zicea că e securist. După revoluţie, mai bine de un an nu a stat nimeni acolo, pe urmă a revenit, vecin cumsecade, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat!
“in-The-SU-Mmer-Time-When-The-WE-Ther-ISFINe”
Mai erau care mai mult stăteau. Nedezlipiţi de disck-jokey (autoritatea în materie care avea “scule” şi “muzici” (poate şi cîştiga o parte din banii încasaţi la intrare) şi pe lîngă care se băgau în seamă o mulţime de fete şi băieţi care probabil se şi lipeau cu timpul de el, făcîndu-I favoruri, invitîndu-L la petreceri private, contra ceva muzică la care EL, Măria sa, avea acces (nu se dezvăluiau sursele) sau, pur şi simplu intrau moca la discotecă, cu voia lui Brutus!! Ah, nu v-am spus: Brutus era cel mai tare DJ pe atunci! Înalt şi uscat, cu păr mare şi creţ, ochi albaştri şi foarte sobru, pe măsura importanţei pe care o avea ca D-zeuAlMuziciiŞiDansului din verile acelea şi de care era juma’ de discotecă atrasă. După revoluţie, l-am revăzut, a avut printre primele magazine cu confecţii de calitate din centru…apoi s-a mutat mai spre Hidro (poate din cauza creşterii chiriei pe spaţiu şi a apetenţei românilor spre confecţii second-hand). Apoi a dispărut, poate a plecat înapoi în vest, acolo unde se zvonea că ar fi fugit în epoca de aur, după ce discotecile n-au mai avut loc de spectacole omagiale.
Am făcut o pauză de blogging zilele astea. Pauză forţată oarecum şi de nişte chestiuni arzătoare din lumea reală pe care trebuia să le rezolv numaidecît înainte de a mă copleşi definitiv, iremediabil şi ireparabil. Am neglijat blogul în favoarea acestora, dar le-am rezolvat acum şi deja mă simt mult mai bine.
Duminică s-a consumat una dintre sărbătorile comerciale şi importate la noi cu succes, Valentine’s Day. Prilej cu care mi-am amintit cum obişnuiam să celebrez această căcăcioasă zi pe vremuri, cînd nu aveam gagică, job stabil, nu eram om aşezat la casa lui (fie ea şi cu chirie) aşa cum sunt acum. În primul rînd că nu cunoşteam conceptul de Valentine’s Day, la mine existînd pe 14 februarie doar fratele mai mic al lui Valentin, Ballentin. Ca atare, pe 14 februarie sărbă(u)toream cu sfinţenie, pioşenie şi multă religiozitate, Ballentine’s Day.
Fiind o sărbătoare a exceselor, celebrată cu mare fast de noi, se înţelege că niciunul nu pleca acasă în altă stare decît cea de Sfîntă Ebrietate, şi cu jurămîntul sacru cu scuipatul în palme, ca la anul să ne facem şi mai praf, şi să nu dea dracu’ să avem gagică în preajma lui 14 februarie. Să ai gagică însemna să ai vagi urme de responsabilitate. Însemna să te încadrezi unei turme de oameni conformaţi şi conformişti, însemna să te duci proaspăt ras, cu părul plin de briantină, cu trandafirul roşu şi inima de marţipan marcată kitchios “I lov you” de vreo cofetăreasă aliterată în engleză, la mîndra ta, chitit să-i asculţi flecăreala toată seara şi să te facă degrabă măgar, dacă aveai ghinionul ca instinctele animalice care te copleşeau după ce consumaţi ca doi porumbei patetici clasica savarină cu Cola la vreo cofetărie cu ştaif din centru, să te determine să pui mîna pe-o ţîţă bine ascunsă de sutienul plin de burete şi ploverul pe gît dar cu buricul la vedere, al tinerei speranţe. Lumina ochilor tăi. Puiul tău. Remorca ta.
Noi nu aveam iubite. Noi aveam remorci. Noi nu ne sărutam. Noi mozoleam. În rest, eram şi noi o gaşcă de puţoi patetici, tot o turmă, care făceau o chetă din alocaţiile lor şi-şi cumpărau cea mai mică sticlă de Ballantine’s contrafăcut, al cărei conţinut îl sorbeam ca pe o ambrozie a zeilor din Olimp, chiar dacă unora nu le plăcea gustul aspru de tărie. Mie, spre exemplu. Dar trebuia să beau, trebuia să ne minţim unii pe alţii, trebuia să ne conformăm pentru a ne conserva apartenenţa la un grup “cool”, grupul de gherilă anti-zîne depresive, anti-Valentine’s Day.
Anii au trecut iute, aşa trec anii şi clipele frumoase, atunci cînd te afli la vîrsta fericirii. Nici acum nu-mi place tăria, deşi, uneori, mă mai dedau unui pahar pătrăţos de J&B îndoit cu trei cuburi mari de gheaţă şi stins cu o bere rece, a cărei sticlă “transpiră” egal la contactul cu stratul de aer cald, formînd acele brobonele de apă. Mă uit înapoi cu o nostalgie plăcută (da, nostalgia poate fi şi de bun augur), gîndindu-mă cît de mult sau cît de puţin m-am schimbat în toţi aceşti ani. Pentru că nici acum nu pot suferi această “sărbătoare” a îndrăgostelii ipocrite, a declaraţiilor mincinoase, a patetismului în stare pură, care se repetă în fiecare an pe 14 februarie. Marele meu noroc este că şi jumătatea mea nutreşte acelaşi tip de sentimente pentru respectiva zi. E mai sănătos să-i spui şi să-i arăţi că şi cît de mult o iubeşti, în fiecare zi a anului, decît să dai p’afară într-o singură zi, şi apoi să revii la tabieturile tale egoiste ce nu o/îl includ şi pe ea/el, de cele mai multe ori.
Da. Azi e 18 februarie. Iar eu scriu despre 14 februarie. Mîine am să scriu ceva pentru 15 februarie. Pardon, 16 februarie, că pe 15 am scris despre ţoacla Orbea care-i încă de vînzare.
Eu de cînd mă ştiu, nu am cîştigat niciodată nimic. Nu mi-a picat nimic pleaşcă, doar pentru că am trimis un sms, un cod de bare, 3 etichete de Frutti Fresh, sau mai ştiu eu ce.. Povestea cu mine cîştigînd la Arici Pogonici în copilărie, o ştiţi. Pe scurt spus, trebuia să fiu invitat în emisiune dar nu s-a întîmplat aşa, consolîndu-mă cu două napolitane Joe ca premiu pentru participare.
Am un prieten care e mai norocos decît mine. A cîştigat o bicicletă Orbea Ernio, la un concurs organizat de Orange sau ceva de genul. Cum probabil are deja biclă, sau nu ştie să meargă pe biclă, sau nu are un loc unde s-o ţină (e holtei tînăr, încă nu stă la casa lui), sau oricare dintre variantele enumerate, s-a decis că e mai bine pentru el s-o vîndă.
Ca să vă formaţi o idee despre ce producător de biţe e Orbea, vă recomand să studiaţi site-ul orbea.com, eu aşa am făcut, şi am pierdut jumătate de zi pe acolo, cu ocazia asta avînd şi o revelaţie: nici nu-i de mirare că România nu are reprezentanţi de vază în ciclism, o biţă standard pentru o competiţie să zicem…turul Poloniei, costă cam cît un Logan full option.
Biţa arată cam aşa:
Are următoarele specificaţii tehnice:
Cadru: ORBEA RECREO 120 28″
Furcă: ORBEA CROSS HI-TEN
Angrenaj: FCM 151 28X38X48
Headset: 1 1/8 SEMIINTEGRATED
Ghidon: KALLOY 027P RAISED
Pipa: ADJUSTABLE ALU
Manete: SHIMANO STEF 50
Frâne: V-BRAKE ALU BLACK
Sch. spate: SHIMANO ACERA
Sch. faţă: SHIMANO C051
Lanţ: KMC Z50
Roţi: ORBEA DP BLACK
Pinioane: SHIMANO TZ07 14-28 7S
Anvelope: 700×35 CITY BLACK
Pedala: STEEL CAGE
Şa: MATCH LINE MTB
Tija de şa: ORBEA OC I mai multe pe orbea.ro .
Preţul este 1500 lei (adică 15 milioane lei vechi) negociabil. Eu stau prost cu paralele că altfel aş lua-o.
Cred că v-am ameţit de tot cu titlul meu. E bine. Asta era şi ideea.
De cînd mă ştiu, am locuit în cel puţin 3 camere. Cînd eram mitel, ai mei aveau un apartament cu 3 camere la parter, în Răcădău, cartierul urşilor din Braşov şi de pe Discovery. Era frumos decomandat, un hol imens din care aveai acces liniar la toate camerele. Camerele erau mari pentru un bloc comunist, 8 etaje construite la foc intens, aşa cum obişnuiau să construiască în anii ‘80, comuniştii. Era simplu, aveai o sufragerie, o bucătărie, 2 băi şi două dormitoare.
După ‘90 ai mei se săturaseră de frigul şi umezeala parterului umbros vara dar răcoros iarna şi au decis că este nevoie de o schimbare. Au găsit exact acelaşi tip de apartament, tot cu 3 camere, de data asta însă, la etaj. Etajul 4. Aveam şi balcon, locul meu preferat din toată casa, unde îmi amenajasem un adăpost antiatomic, un laborator secret, un şezlong pe care am citit prima dată Moby Dick şi Insula Misterioasă, plus că era şi fortăreaţa secretă de unde îmi bombardam inamicii imaginari cu cartofi şi ceapă, pungi cu apă, cornete de hîrtie cu bolduri în vîrf din “agheul” meu cu 12 ţevi, cu care jucam “pac-pac” toată ziulica prin pădurea ce părea că stă să cadă pe blocul nostru din capătul Răcădăului. Au fost ani frumoşi, anii copilăriei mele cu pantofii buni rupţi mereu din cauză că jucam “machit” şi “douăşuna” cu ei de cînd ajungeam de la şcoală şi pînă ce biata maică-mea ieşea pe balcon şi zbiera la mine să vin în casă ca să mănînc şi să mă schimb. Ani frumoşi în 3 camere, ani ai inocenţei, ce au durat cam pînă prin ‘98, cînd pe ai i-a apucat din nou un gînd de mutare.
Ne-am mutat tot în Răcădău, un pic mai jos, pe lîngă şcoala 25. Tot la 3 camere. Etajul 8, două balcoane, aveam altă vîrstă. Dar tot pe balcon mă simţeam eu cel mai bine. Nu mai era ca în prima copilărie, acea fortăreaţă fermecată, devenise un loc practic, locul unde am tras primele fumuri de ţigară, unde jucam cărţi cu băieţii, piteam vreun pachet de ţigări, şi unde, vara mai citeam cîte-o carte, pentru că nu renunţasem la acest plăcut tabiet. Cred că acolo m-am îndrăgostit definitiv de scriitura lui Preda. Pe acel balcon de la etajul 8, de la înălţimea căruia Tîmpa şi Dealul Melcilor se deschideau maiestuos, îmbrăţişînd frumos acel colţ de Braşov.
Prin 2000 cred, caracterul nomad al părinţilor mei lovea din nou. Ne mutam iar. În Astra, la parter, la 2 camere. Am suferit mult. Iubeam Răcădăul, aveam o grămadă de prieteni acolo, o iubită mai mare cu vreo 2 ani decît mine al cărei amant eram pe ascuns, căci logodnicul ei făcea armata şi săraca fiinţă n-a putut rezista şarmului meu debordant, mai multe mîndre pe care le vizitam cînd logodnicul avea vreo permisie. Nu mă plictiseam niciodată în Răcădău, la 3 camere. M-am obişnuit repede şi cu Astra.
Anii au trecut la fel cum trec zilele de concediu şi m-am trezit implicat într-o relaţie cu o fiinţă minunată, cu care, în urmă cu 4 ani am decis să mă mut. Părăseam cuibul părintesc cu cele 2 camere din Astra şi mă mutam într-o garsonieră, la curte, în centrul istoric al Braşovului. Aşa m-am îndrăgostit iremediabil de Braşov, de traiul la casă şi nu la bloc, de ideea de curte, viaţa de adult cu responsabilităţi cotidiene. Am locuit 4 ani într-o singură cameră, cu bucătărie, baie şi curte. Construisem un microunivers, exact cum aveam obiceiul în copilărie, pe balconul apartamentului cu 3 camere de la etajul 4. Garsoniera devenea living, birou, dormitor, în funcţie de împrejurări. Era nici prea mică, nici prea mare, cochetă, utilată, şi plină de dragostea noastră. M-am obişnuit cu viaţa în centrul tîrgului. Să merg în şlapi pînă pe Republicii la Luca, să-mi iau ouă şi lapte, cînd alţii ies la plimbare cu hainele lor bune de oraş.
Acum, după 4 ani de stat într-o cameră, am reajuns la 3 camere. Tot în centru, mai exact, în aceeaşi curte. Apartamentul este mare, cu camere înalte, mobilat şi utilat cu bun simţ, modern, cu o terasă deasupra lui, imensă, cu grătar şi mobilier de terasă, cu ghivece cu flori moarte pe care va trebui să le umplu cu altele vii, la primăvară. Cu un hol ce-mi aminteşte de holurile copilăriei, cu o baie mare cu vană (n-am mai făcut baie de 4 ani, în garsonieră aveam cabină de duş), cu o bucătărie aproape cît fosta noastră garsonieră.
3 camere din nou. Sunt şocat de imensitatea spaţiului. Încerc să mă reobişnuiesc cu ideea de dormitor, living, birou, fiecare cu încăperea sa distinctă..
Cînd eram în liceu și ascultam tot felu’ de harababuri orchestrate, cu versuri macabre și cu exclamări forțate ale unei pasiuni stîrnite mai degrabă de hormoni, aveam impresia că înțeleg cum se învîrte lumea asta. Și de ce. Și încotro…
Cred că maturitatea nu vine din muzică. Mai mult, cred că nici invers: muzica nu vine din maturitate. Nu muzica asta, la care mă refer. De cele mai multe ori, între astea două nu e decît o legătură de tipul dorință-iluzie. Într-un sens sau altul. De ce? Simplu: pentru că muzica este de foarte multe ori exprimarea unei frustrări sau a unei dorințe. Pentru că, fie că ne place ori ba, muzica e un mijloc și nu un scop. Așa că de ce harababuri orchestrate? Pentru că nu știam că poți desena note muzicale care să poată să transmită ce cuvintele nu pot spune. Asta așa, la nivelul liceeanului din mine. Între aștia pe care-i ascultam în liceu nu prea erau Lake of Tears. Versurile lor erau “moi” și fără vlagă distructivă. Erau prea blînde pentru a intra într-o selecție a primelor 5 formații de distrus respectul de sine. Erau abia pe 6… cîteodată pe 7. Îi vedeam drept liniari și singurul motiv pentru care i-am și inclus în top 10-ul de atunci erau negativele foarte bune. Foarte, foarte bune. N-ar fi ajuns, însă, la nivelul de negreală sufletească pe care îl stîrneau Theatre of Tragedy sau Crematory. Niciodată! Asta din cauză că atunci încercam să văd lucruri care nu sunt menite să fie văzute. Încercam să văd durerea pe care o pot cauza altora, fara măcar să le vorbesc sau să-i privesc și încercam să fac din micile mele drame pilde de durere pentru întreaga umanitate. Și pentru asta aveam nevoie de Six Feet Under, nu de lălăiala coerentă, dar insipidă, de la Lake of Tears. Asta atunci, cînd nu eram în stare să distrug un bulgăre de zăpadă, d-apăi sufletul unei ființe pe care o vedeam drept superioară…
Între timp s-au schimbat multe lucruri și-am aflat că dualitatea sufletească a omului nu e dualitate. E pluralitate. Și am văzut, atunci cînd n-am cerut să văd, cum se poate ca un micro-univers, format dintr-o mînă de suflete, să fie cutremurat și frînt de un gest mărunt. Am descoperit, din păcate, că pluralitatea “merge” și invers. Unii voiau să facă valuri, dar n-au nimerit balta cu nici una dintre pietre. Și unele pietre erau ale naibii de grele! Ar fi făcut valuri mari… doar de-ar fi nimerit balta! Din păcate, însă, drama omului care aruncă piatra a trebuit să se transforme în drama pietrei care nu face valuri. Nu știu care dintre astea doua e mai tristă, dar știu că e greu să înțelegi cît de multe sau de puține poate însemna un gest. Poate fi atît de adînc și de greu, atît de dur și de insuportabil, încît toți cei din jur să cadă într-un cazan de smoală. Instant. Paf! Sau poate să nu conteze. Și atunci e “paf!”, dar pentru piatră, nu pentru altcineva.
Și atunci am învățat: nu trebuie să exagerezi în nimic. Linia subțire pe care ne ținem în balans ca niște adevărați artiști în fiecare zi e atît de fragilă încît, fără să ne dăm seama, o putem distruge. Și distrugerea adevărată nu e spectaculoasă. E personală. E căderea irevocabilă a castelului din cărți de joc pe care-l avem în suflet… paf! Cea mai grea cădere.
E o harababură reală, care nu poate fi explicată orchestrat decît în puține feluri. Și unul dintre felurile alea, care a reușit mereu să zugrăvească gravitatea reală a problemelor intrinseci, personale și profunde, e maniera celor de la Lake of Tears. Acolo e pericolul și acolo e explicația. Forever Autumn. Vine un moment, cînd toți dăm “play”…
De obicei sunt genul de om care vede moartea ca pe un act normal, natural, accidental, care face parte din natura noastră. Există acel stereotip, ”toți suntem datori cu-o moarte”, sau mă rog, ceva în genul ăsta.
Mă număr printre acei oameni care nu-și trădează emoțiile, de multe ori punîndu-mi-se eticheta de om rece, scutit de corvoada de a empatiza la suferințele celor din jur. Reușesc involuntar să-mi disimulez sentimentele și asta mă face să trec cu o enervant de simplă lejeritate peste tragediile personale, sau ale celorlalți. Așa am trăit și trecut peste momentele în care persoane dragi, au trecut în neființă, gîndindu-mă mereu că ciclicitatea vieții este un element al ecuației din care cu toții facem parte. Ne naștem, trăim, murim. Ce facem cu viețile noastre între aceste trei momente cheie, mai exact în segmentul ”trăim”, ține în totalitate de liberul arbitru, conștiința, păcatul biblic cel greu la care cu toții am fost blestemați, tind să cred, spre binele nostru. Liberul arbitru este variabila care ne face să fim ceea ce suntem.
Am aflat de la știri că un prieten – pot să-l consider prieten din moment ce am schimbat cu el ceva mai mult decît simplul ”Salut coae!” – a murit. Și-a luat viața. Sufletul lui arde acum în iad, conform credinței evlavioșilor enoriași care și-ar lua glanda cu petul de Roua în ziua Bobotezei, pentru niște apă sfințită. Dumnezeu să-l ierte, ar fi altă stereotipie des întîlnită în astfel de situații. Dar ce a făcut acest Dumnezeu Atotputernic și Preamilostiv pentru sufletul acestui păcătos? Era ocupat, avea de arbitrat un meci de badminton ceresc între serafimi și heruvimi, în momentul în care unul dintre copiii Săi își pregătea sfoara în aceeași baie unde păcătuise probabil de atîtea ori, masturbîndu-se împotriva firii? Dar Sfîntul Petru? Încasa mita necesară pentru iertarea vreunui păcătos cu ștaif, undeva în dosul Porților Raiului?
De ce El, care este atît de puternic, înțelept, drept, n-a intervenit, n-a rupt conducta de care copilul Său își agățase sfoara ieftină care avea să-i curme tumultoasa viață ce-l adusese în acest punct, dîndu-i astfel acestuia o lecție, un semn, un ”băi fraiere, eu sunt Tatăl tău și-ți interzic să pleci de aici așa devreme!”? Unde-I cînd ai nevoie de El? Vreau și eu ca și poetul, să-L pipăi și să urlu ”Este!!”. Cer oare prea mult?
Nici nu vreau să-mi imaginez ce trebuie să fie în sufletul unui om aflat într-o astfel de situație. Cît de cumplit trebuie să se simtă. Prin ce torturi probabil că trece, pînă ce liberul arbitru îl aduce în paroxismul crizei sale interioare: luarea deciziei, identificarea metodei, pregătirea terenului. În termeni psihologici aș crede, ignorant cum sunt, că în astfel de momente, omul trebuie să sufere de nebunie temporară. Cum altfel să-și învingă propriul instinct de conservare? Trupul capitulează, mintea îți spune ”NUUU!!!” dar sufletul îți spune ”Da! Dă-o dracului de viață, eu am plecat. Doamne ajută!”.
Tot ce am spus aici sunt doar aberațiile unui om care nu poate înțelege cum un alt om, pe care l-a cunoscut, un om în care viața urla și al cărui liber arbitru l-a adus în cele mai blamate situații sociale rezultînd astfel că NU se putea insera social, nu mai este. Sper doar să-i fie mai bine acolo unde s-a dus.
Și-a trăit viața exact așa cum a vrut, pînă unde a vrut. Acesta este reversul liberului arbitru. Libertatea și forma de proprietate absolută. Nu-l condamn. Nu sunt de acord cu el nicio clipă. Nu așa. Mi-ar fi plăcut mai mult să-l revăd peste ani, el nebunul inconștient dar liber, eu inseratul social cu casă, gard alb, cățel și family-wagon.
Acesta este primul articol de pe Cronică în 2010. Îl scriu doar așa, ca să-mi apară în arhivă și Ianuarie 2010. Să văd cum arată. Să mă bucur meschin că am reușit să mai trec de un an, că am învins sistemul sau că mai degrabă l-am ocolit cu grație, să mă uit în urmă și să-mi zic în barbă de pe scaunul pe care stau la calculator, ”2010, give me your best shot!”..
Nu știu ce mă așteaptă în 2010. Pentru prima dată în ultimii 6 ani, nu știu la ce să mă aștept. Am un proiect personal, care dacă îmi va reuși, mă va purta departe de strada Postăvarului din Brașov, făcîndu-mă să postez articole pe acest umil blog, de pe un alt IP, al unei alte țări, unde am auzit că nu există zăpadă, iar palmierii își flutură frunzele uriașe în briza mării.
Vouă, atît posesori de blog cît și simpli vizitatori și cititori ai Cronicii, nu pot decît să vă urez ca 2010-le să vă găsească mai conștienți de sine decît mă găsesc eu acum în aceste clipe în care scriu aceste rînduri. Nu pot decît să vă mulțumesc că de 2 ani intrați pe acest site și vă bucurați, indignați, polemizați, criticați, rîdeți, alături de mine. Eu fiind moderatorul acestui mic ”talcșou” unde fiecare vine îmbrăcat cum vrea, în maieul și șlapii de casă, de la muncă sau de prin mai știu eu ce cafenea cu wifi, de pe telefon, din piețele orașelor dotate cu wireless public.
Vă urez așadar 12 luni pline cu lucruri bune și mediocre (pentru a păstra un echilibru) și..
(cum zic băieții ăștia de la Wordpress, mai bine decît puteam eu zice. Vă mulțumesc că ați creat cu mine și cu Wordpress, legătura ce ne aduce zilnic aici. La mulți ani!).
Nu, nu ajungem în pat. Cel puţin nu azi. Azi filozofăm, că tot e vreme de bilanţe şi balanţuri.
Carevasăzică, azi drăguţă dimineaţă, în timp ce-mi “savuram” ţigara de dimineaţă printre clănţănituri de dinţi, mi-am adus aminte de o remarcă pe care o făcea profu’ meu de română din şcoala generală, adică: “pune punct că-ţi fuge propoziţia”. E drept că respectiva remarcă n-avea nici o legătură cu gândurile, frigurile şi vânturile care ma bateau la ora aia, dar era mult prea dimineaţă să caut vr’o logică. Şi cum trezitul brusc mă predispune la filozofeală, m-am apucat de cujetat. Şi am ajuns la concluzia că în fabrica unde mi-am îngropat tinereţile ţigara nu e drog, sursă de poluare, declanşator de boli groaznice şi toate chestiile alea nasoale care se spun despre ea. De fapt e semn de punctuaţie şi ţine loc de virgula, puncte de suspensie şi punct. Tigara de dimineaţă are regim special şi ţine loc de două puncte.
Ca să vă spui. Ajunge rumânu’ la locu’ de muncă, îşi face o cafea şi…. pleacă să fumeze ţigară. Adicătelea pune două puncte după care urmează o descriere, enumerare, muncă, draci, chef de plecat acasă, lipsă chef muncă (dupa caz), carevasăzică o zi (a)normală de muncă. Şi după ce ziua de muncă îşi ia avânt cu urlete, zghierăte, idioţi şi multă muncă rumânu’ simte nevoia să respire, drept pentru care pune virgulă la toată acţiunea şi, logic, pleacă să fumeze o ţigară. Ori dacă creieraşu de rumân se blochează şi rumânu’ are nevoie de ceva timp de gândire pune nişte puncte de suspensie şi…… fumează o ţigară. Iar când ziua de muncă se duce în lumea veşnicei vânători tre’ pus punct, să nu care cumva să fugă şi să-l prindă pe rumân din urmă în drum spre casă. Drept urmare, fumează o ţigară.
Pe cale de consecinţă, vă spui vouă nefumătorilor care aveţi colegi de muncă fumători, că nu-i vina lor că de câte ori vă e lumea mai dragă dispar la o ţigară. Oamenii ăştia au niste sechele de la traume din copilărie: cineva i-a forţat să înveţe folosirea corectă a semnelor de punctuaţie înpotriva voinţei lor şi acum le-a rămas în sânge. Şi le folosesc pe ele, semne de punctuaţie şi în viaţa de zi cu zi, nu doar în scris.
Acu tre’ să pun punct, să nu-mi fugă postu’. Care ai un foc?
The 2 sidebars have been placed within an element so that you can enter information here at the bottom or up at the top that exists outside the 2 sidebars.
