După ce că abia am scăpat de februarie, care-i tot un fel de lună a femeilor, o lună cu sărbători autohtone şi importate dedicate iubirii, deci tot femeilor, vine tăvălug peste noi luna pîrţişoarelor şi a ghiocelelor, cînd ne-am revenit sau nu din paguba financiară cauzată de achiziţionarea de atenţii iubitelor şi nevestelor -se pun aici şi amantele că şi ele sunt tot fiinţe gingaşe consumatoare de iubire- trebuie să investim din nou, de data asta pentru a cadorisi toate făpturile de gen feminin cu care interacţionăm în vieţile noastre de păcătoşi purtători de sămînţă. Staţi un pic pe hold, să-mi trag sufletul că abia ce mi-am dat seama că tocmai am scris o frază extrem de lungă pe care nu vreau s-o revizui, o las aşa brut, tocmai pentru ca făpturile cărora le este dedicată întreaga lună martie, care n-ar trebui să se mai numească luna Mărţişorului ci Luna Femeilor, să vadă şi sper, înţeleagă, prin ce zbucium sufletesc trece o făptură de sex masculinesc în preajma acestei fatidice luni.
Anul acesta, fiind deja în anul II de criză, deci cu buzunarele atîrnînd greu din cauza fiselor de 50 de bani în care ne primim salariile, cred că voi merge spre metoda garantată şi patentată a lui don Farfui. Adică singura investiţie va fi aceea de a mă tîrgui pînă la ultima leţcaie cu vreo balaoacheşă care vinde pîrţişoare la colţ de stradă, pentru a obţine de la ea la cel mai mic preţ, circa 50 de şnuruleţe alb-roşii dinamoviste – ceea ce mă duce cu gîndul că Luna Femeii se mai poate numi şi Luna Dinamo, Dinamo, m..e Dinamo – pentru a-mi putea duce la îndeplinire măreţul şi-n acelaşi timp economicul plan de a face un gest nobil, de a oferi un simbol al primăverii tuturor femeilor care au prilejul de a mă cunoaşte şi de a interacţiona cu mine. Încheind etapa I a demersului – achiziţionare şnuruleţe alb-roşii – voi putea lesne apoi trece la etapa a II-a – confecţionare mărţişoare tematice cu mesaj personalizat pentru doamnele şi domnişoarele care au plăcerea de a mă cunoaşte – care va fi şi cea mai consumatoare de timp şi energie.
În principiu mesajul va fi unul scurt şi la obiect, în acelaşi timp, profund şi simpatic. “1 martie/8 martie. Atenţie!!! A venit primăvara!” va sta scris pe o bucăţică de hîrtie lucioasă la care voi capsa aferentul simbol al sărbătorii de sezon, şnuruleţul dinamovist. Fiind vorba de un gest atît de frumos şi de sublim, toate făpturile de sex femeiesc cărora mă voi adresa, nu vor avea încotro şi vor trebui să-l accepte şi să fie extaziate la fel ca şi în cazul în care ar primi mărţişoare tip broşă cu cristale şvarovschi -vîndute de unchiul Eferalgan al micuţului Rudotel de la Ghiocele, frezii şî laleli PFA-, doar de dragul salvării aparenţelor şi a conservării ipocriziei în care ne scăldăm cu toţii.
Ne vom pupa şi ne vom zîmbi cu duioşie, şi apoi vom face celebra glumă de sezon cu “da’ ziua bărbatului cînd ie?” la care domnişoarele şi doamnele vor ciripi zglobiu şi cu oarecare urmă de reproş refulat “lasă dragule, că ziua bărbatului e-n fiecare zi!”, şi apoi vom rîde în cor şi ne vom pupa zgomotos din nou.
Desigur, voi omite aici să tratez extrapolarea dusă la extrem a emancipării femeilor, care îşi vor organiza singure pe banii soţilor, recreative şi pîngăritoare la adresa instituţiei căsătoriei, zile de 8 martie, cu stripări ghei şi cu păr pe fund dar cu abdominali lucraţi la sală, unde pînă şi cele mai respectabile, conservatoare şi înţepate cucoane, se vor “dezbrăca” de eticheta sobră afişată zilnic, şi vor dansa sus pe mese dansuri lascive şi decadente, că doar o dată pe an îi luna femeilor.
Dacă nu supravieţuiesc în urma publicării acestui articol, veţi şti cu siguranţă să mă oficiaţi cu coroane şi parade militare, pentru curajul de care am dat dovadă dînd Publish acestor rînduri.
Am ajuns să-mi iubesc blogul. Nu, chiar vorbesc serios, nu glumesc. Mă încearcă sentimente ciudate, sunt confuz, am fluturi și goluri în stomac mai ceva ca atunci cînd m-am îndrăgostit prima oară. Știți cum e. Oare îi place cum îmi stă părul? Oare nu am exagerat prea tare cu aftershave-ul ăla bun al lui tata (sau al fratelui mai mare care lucrează și își permite ceva mai scump decît banalul STR8)? Oare nu sunt prea neîndemînatic, prea atent, oare n-o sufoc cu atenția mea, cu întrebările mele ”ți-e cald? ți-e frig? ai amorțit? vrei ceva? ce vrei să-ți aduc”?
Blogul ăsta a ajuns să facă parte din mine. Blogul sunt eu. Sunt conștient că sunt ușor narcisist în afirmația mea. Dar cînd intru aici și interacționez cu voi, din camera mea mare cu vedere afară și canapea și dulap mare cu oglinzi, și mă gîndesc cum și voi stați probabil în camerele voastre și vă cufundați în voi – blogurile voastre, pentru cei ce scriu un blog – și-n mine – blogul ăsta – brusc, nu mai sunt singur. Camera se umple. Eu mă destind și-ncerc, paradoxal, să fiu eu. De unde vine paradoxul? Tocmai din acel principiu care spune că pe internet poți fi oricine. Nu vă spun lucruri noi, nu vreau să vă pierd timpul cu esee scrise deja. Sunteți oameni faini, deștepți, dezghețați, vă prindeți repede. Înțelegeți ce vreau eu să vă transmit.
La început, scriam ca să mă descarc. Scriam pentru că-mi plăcea să scriu. La naiba, eram cel mai bun dintre băieți în școala generală, la compuneri. Am avut o profă mișto de română într-un an care a durat cît un an. Adică 12 luni. Dar care a trecut repede, mai repede decît trece vacanța de vară sau concediul de 15 zile din august la Paralia Katerini sau Halkidiki. Și profa’ asta avea ceva al ei. Te făcea să te simți bine atunci cînd îți citea elucubrațiile adolescentine prezentate sub eticheta de compuneri. Vedeai pe figura ei cum îți devora cele 2 pagini de dictando studențesc și îți creștea inima în tine atunci cînd ofta dezamăgită că tocmai terminase de citit din opera ta de două pagini. Mă-ntorc acum în prezent, aici pe blog. Blogul meu despre mine. Alpha mi-a indus o revelație. Da. Blogul ăsta este despre mine și cum dracu’ să nu îl iubesc? Cum să nu mă iubesc?
Mă gîndeam la băiatul ăla tînăr și bolnav de leucemie. Ăla al cărui chip l-am văzut pe multe bloguri în ultimele zile. Pe bloguri vizitate într-o zi de un număr de oameni mai mare decît numărul vizitatorilor mei în 2 luni, dar și pe bloguri mici, bloguri obscure, bloguri de genul ”nimeni”. Bloguri ca ăsta pe care vă aflați acum. Știu că-i trebuie cam vreo 150.000 de euro. O sumă imensă. Raportat la salariile din România, îmi vine în minte un gînd morbid: oare viața lui chiar face 150.000 de coco? Adică dacă ar fi sănătos tun, apt de muncă, plătit cu un salariu de 1000 de lei dar cu cheltuieli mai mari decît salariul său lunar, viața lui ar mai fi cuantificată în jurul acestei sume? Serios, eu, tu, voi, noi. Cît valorăm? Adică tu, ăsta care te scobești acum în nas, ai da 150.000 de euro pe mine? Păi sigur că nu. La ce ți-aș folosi? Ce să fac eu pentru tine, ca tu să-ți amortizezi investiția? Să te scobesc în nas? Să-ți fiu majordom? Să fiu mopul tău?
Trist. Viața omului ăstuia atîrnă de 150.000 de euro. Mie îmi este bine. Sunt sănătos. Îmi permit să fumez. Să mănînc fastfood. Să-mi bat joc de mine. Să nu mă odihnesc suficient. Să fiu superficial. Să mă consum în rahaturi inutile. Să mănînc și să excretez. Să îmbătrînesc și să devin o pacoste pentru cei din jur. În general tot ce am enumerat = VIAȚĂ. Atunci, merită tot acest șir superficial și egocentrist 150.000 de euro?
Merită. Pentru că viața merită trăită. Pentru că pe lîngă tot șirul acesta de tîmpenii, în viață ajungi să faci și chestii bune. Poți fi un tată bun, un profesor minunat, un prieten de nădejde, poți face și o groază de chestii bune care să contrabalanseze toate tîmpeniile pe care le faci în cursul vieții.
Daniel merită acest efort mic pentru mine, uriaș pentru el, dacă ar fi lăsat de unul singur. Pentru că în general mie îmi este bine, mîine voi dona niște bani în contul său. O sumă modestă, pentru că mai mult nu-mi pot permite. Sunt limitat de ”binele” în care mă încadrez. Mi-ar face plăcere ca și voi să faceți la fel. Ca cei cîțiva care intrați pe aici, să participați alături de mine, la această chetă pentru viața unui om. Găsiți pe site-ul lui detaliile necesare trimiterii banilor.
Dacă faci un calcul rapid, în ipotetica situație ca fiecare dintre cele cîteva mii de unici ai celor cîțiva blogări de succes din .ro-ul ăsta uneori neîncăpător, să doneze măcar 1 euro în contul omului, s-ar strînge o sumă egală (poate chiar mai mare) cu cît a strîns el pînă acum (last time I’ve checked 48.886 euro). SĂ DONEZE ȘI SĂ TACĂ DIN GURĂ. PUR ȘI SIMPLU SĂ DONEZE.
Cu gîndul la impasul prin care trece acum omul ăsta, brusc, problemele mele mi se par infime.
V-am plictisit și cred că tocmai mi-am depășit recordul la numărul de cuvinte scrise într-un articol. Punct.
Cînd eram în liceu și ascultam tot felu’ de harababuri orchestrate, cu versuri macabre și cu exclamări forțate ale unei pasiuni stîrnite mai degrabă de hormoni, aveam impresia că înțeleg cum se învîrte lumea asta. Și de ce. Și încotro…
Cred că maturitatea nu vine din muzică. Mai mult, cred că nici invers: muzica nu vine din maturitate. Nu muzica asta, la care mă refer. De cele mai multe ori, între astea două nu e decît o legătură de tipul dorință-iluzie. Într-un sens sau altul. De ce? Simplu: pentru că muzica este de foarte multe ori exprimarea unei frustrări sau a unei dorințe. Pentru că, fie că ne place ori ba, muzica e un mijloc și nu un scop. Așa că de ce harababuri orchestrate? Pentru că nu știam că poți desena note muzicale care să poată să transmită ce cuvintele nu pot spune. Asta așa, la nivelul liceeanului din mine. Între aștia pe care-i ascultam în liceu nu prea erau Lake of Tears. Versurile lor erau “moi” și fără vlagă distructivă. Erau prea blînde pentru a intra într-o selecție a primelor 5 formații de distrus respectul de sine. Erau abia pe 6… cîteodată pe 7. Îi vedeam drept liniari și singurul motiv pentru care i-am și inclus în top 10-ul de atunci erau negativele foarte bune. Foarte, foarte bune. N-ar fi ajuns, însă, la nivelul de negreală sufletească pe care îl stîrneau Theatre of Tragedy sau Crematory. Niciodată! Asta din cauză că atunci încercam să văd lucruri care nu sunt menite să fie văzute. Încercam să văd durerea pe care o pot cauza altora, fara măcar să le vorbesc sau să-i privesc și încercam să fac din micile mele drame pilde de durere pentru întreaga umanitate. Și pentru asta aveam nevoie de Six Feet Under, nu de lălăiala coerentă, dar insipidă, de la Lake of Tears. Asta atunci, cînd nu eram în stare să distrug un bulgăre de zăpadă, d-apăi sufletul unei ființe pe care o vedeam drept superioară…
Între timp s-au schimbat multe lucruri și-am aflat că dualitatea sufletească a omului nu e dualitate. E pluralitate. Și am văzut, atunci cînd n-am cerut să văd, cum se poate ca un micro-univers, format dintr-o mînă de suflete, să fie cutremurat și frînt de un gest mărunt. Am descoperit, din păcate, că pluralitatea “merge” și invers. Unii voiau să facă valuri, dar n-au nimerit balta cu nici una dintre pietre. Și unele pietre erau ale naibii de grele! Ar fi făcut valuri mari… doar de-ar fi nimerit balta! Din păcate, însă, drama omului care aruncă piatra a trebuit să se transforme în drama pietrei care nu face valuri. Nu știu care dintre astea doua e mai tristă, dar știu că e greu să înțelegi cît de multe sau de puține poate însemna un gest. Poate fi atît de adînc și de greu, atît de dur și de insuportabil, încît toți cei din jur să cadă într-un cazan de smoală. Instant. Paf! Sau poate să nu conteze. Și atunci e “paf!”, dar pentru piatră, nu pentru altcineva.
Și atunci am învățat: nu trebuie să exagerezi în nimic. Linia subțire pe care ne ținem în balans ca niște adevărați artiști în fiecare zi e atît de fragilă încît, fără să ne dăm seama, o putem distruge. Și distrugerea adevărată nu e spectaculoasă. E personală. E căderea irevocabilă a castelului din cărți de joc pe care-l avem în suflet… paf! Cea mai grea cădere.
E o harababură reală, care nu poate fi explicată orchestrat decît în puține feluri. Și unul dintre felurile alea, care a reușit mereu să zugrăvească gravitatea reală a problemelor intrinseci, personale și profunde, e maniera celor de la Lake of Tears. Acolo e pericolul și acolo e explicația. Forever Autumn. Vine un moment, cînd toți dăm “play”…
De o vreme încoace am început să constat cu stupoare că organismul meu tinde să-mi facă nişte fiţe mai ceva ca fiţele unei domnişoare de familie bună. Organismul meu cere. Iar eu trebuie să-i dau. Pentru că organismul, oameni buni, este întocmai precum un copil mic şi răsfăţat. Şi dacă nu-i dai, păţeşti ca-n fabula aceea cu căcatul şef. Nu am s-o expun acum şi aici, cu siguranţă o ştiţi, fiind vorba de un viral ce a circulat mult pe mailurile voastre sub formă de pps.
Bunăoară, organismul meu cere să-l servesc precum un paşă, cu bere NA. Drept răsplată, organismul meu se îmbată mai greu de la berea fără alcool. Şi nici nu-mi provoacă neplăcutele efecte secundare ale consumului de berulă cu alcool: arsuri, dureri de cap, greaţă, cap greu. Însă prăpăditul naibii, v-am spus că-i ca un plod răsfăţat, habar n-are că berea fără alcool este mai scumpă decît cea cu alcool, fapt ce-mi provoacă serioase găuri în buzunar, atunci cînd se întîmplă să socializez în unităţi alimentare specifice şi care servesc băuturi drumeţilor pribegiţi întrînsele din motive de ger, sau pur şi simplu, voie bună.
Alt capriciu tomnatec al organismului meu este laptele. Cît mai mult, cît mai des, în combinaţie cu orice. Înainte nu prea beam lapte. Ciudat este însă că o dată cu pofta pentru lapte, organismului i s-a trezit şi pofta pentru brînză. Dacă lapte nu prea beam, ei bine, cu brînza chiar nu aveam niciodată întîlniri gastronomice. Acum aş mînca şi brînză cu brînză, brînză sărată, brînză dulce, brînză de oaie, brînză de vacă (deşi corect zic unii brînză de vaci, pentru că o bucată de telemea poate clar a conţine lapte de la mai multe vaci, de unde rezultă că e corect să spunem şi brînză de vaci), brînză de burduf, brînză afumată, şi, camembertul românesc, brînza împachetată la un loc cu un şorici de la o slană într-o bucată de ziar şi uitate cca. 3 săptămîni în geanta unui tractorist, vara. Da, aş mînca chiar şi acest melange împuţit.
Nu mai amintesc de bătălia sîngeroasă dată cînd cu şaorma de la Kebab şi Florian. Treceam zilnic pe acolo chiar dacă nu aveam drum. Îmi făceam, nu era o problemă. Am reuşit să pun capăt şi acestui desfrîu. Şaorma este acum doar o amintire plină de sosuri, piept de pui, cartofi şi ardei iute.
Duminică seara, cînd m-am dus cu scopul bine definit de a-mi achiziţiona papuci de casă de la Kaufland, organismul meu care tind să cred că-i de fapt un demon gurmand care mă posedă malefic, mi-a dat iarăşi lovitura. Am intrat în hypermarket, şi, ca un zombi, am năvălit spre raftul unde ştia “el” că se găseşte untul de arahide Cinderella. Care-i cel mai bun unt de arahide purcesabil în Braşov. I-am făcut şi hatîrul ăsta însă credeţi că demonul mi-a dat pace? Nici vorbă. Fugeam după el ca descreieratul încercînd să nu accidentez naibii vreun innocent bystander aflat în calea bestiei din mine, care nu s-a oprit decît la vitrina cu pescării împuţite, marinate în sosuri picante, ţigăneşti, cu lămîie, etc.
Am reuşit cumva să-l domin cînd am trecut pe lîngă brînzeturi.
Am nevoie de un exorcist pînă nu-i prea tîrziu ca şi cel mai titrat nutriţionist să-mi salveze sufletul.
Toată lumea scrie review-uri pozitive. Mai ales despre crîşme, cafenele, cantine. Dacă acestea sunt amplasate şi prin centrul satului, atunci e musai (sau “must do” cum ar zice corporatistu’) să scrii pe blogul tău cu 3 vizitatori un review al naibii de pozitiv, doar-doar, printr-o minune cumva, cineva dintre patronii respectivelor bodegi, ar citi blogul tău obscur, ascuns prin măţăraia de site-uri şi bloguleţe ce alcătuiesc .ro-ul autohton. DE PARCĂ ACEŞTIA AR CITI VREODATĂ.
Inaugurez astăzi, pe cronica mea obscură şi răutăcioasă, categoria “La moara cu servicii de căcat”. Subiectul studiului de caz de azi, Bodeguita con Tapas din Braşov, fosta Taverna de pe strada Politehnicii colţ cu Bălcescu, mai exact în spatele liceului Unirea. Motivul? Mi-au futut modjo-ul aseară. Nimeni nu merită să-i fie futut modjo-ul. Mai ales într-o plăcută seară de duminică, atunci cînd iese cu prietenii în sat. De ce mai ales într-o seară de duminică? Pentru că după duminică urmează luni. Iar Marţi n-a fost niciodată prima zi din săptămînă, chiar dacă pe Windows 7 eu aşa mi-am setat calendarul.
Să revenim dară la oile noastre. La Bodeguita con Tapas. Review al naibii de negativ.
Încă de la intrare ne-a întîmpinat o f…. să-i spunem fiinţă, deşi Darwin ar fi fost mai mult decît extaziat să vadă cum se poate juca mama-natură de-a evoluţia cu noi. Fiinţa respectivă ne-a interzis opţiunea de a sta la masă, chipurile dacă nu mîncăm. Ne-am orientat spre bar, unde aveau vreo 4 mese foarte înalte, cu scaune la fel de înalte. Sport extrem, cool în viziunea lor. Apoi felul în care managementul bodegii înţelege deservirea clientului. Să fii întrebat obsesiv dacă mai serveşti ceva, de parcă ai deranja făcînd consumaţie acolo. Punctul culminant a fost momentul în care fiinţa a venit şi i-a turnat în pahar restul conţinutului dintr-o sticlă, unuia dintre prietenii mei, deşi acesta insistase că să nu.
Apoi cînd ca nişte oameni ce nu vorbesc spaniola fluent, unul dintre noi a întrebat ce e aia “tapas”, i s-a răspuns răstit “gustări” de parcă el trebuia să ştie asta, normal. Singurul lucru fain acolo, am mai spus-o şi o repet, este decorul şi mai cu seamă decorul de la budă. Unde la budă nu scrie clar care-i de fomei şi care-i de bărbaţi. Dar, ca şi mesele foarte înalte cu scaune la fel de înalte, ăsta o fi trendul cool acum, în bodegi. Anume la budă să nu fie delimitate privatele feminine de cele masculine. Să nu cumva să lezăm hermafrodiţii, mă gîndesc, găsind această explicaţie ca fiind singura valabilă şi raţională. În acelaşi trend se înscrie cred, şi unicul gramaj al berii acolo: 0,33. Dar preţul este pe alocuri cam cît ar face 2 beri la 0,5 în crîşme mai puţin fancy, la fel de centrale însă.
Ca orice lucru românesc (adică făcut din căcat bici şi cu pretenţia să şi pocnească), nici blogosfera nu-i scutită de la reperele societăţii în care ne învîrtim ca un coi într-o găleată, de vreo 20 de ani încoace.
Există 3 pături ale blogosferei româneşti: 1. primii 100
2. mediocrii de sub cei primii 100
3. analfabeţii cu acces la net
În cele ce urmează voi încerca să despic firul în patru pentru fiecare din cele 3 categorii. O să încep cu primii 100.
Primii 100 sunt de regulă cei spre care tinde orice amărăştean care descoperă noţiunea de blog. Cum descoperă noţiunea de blog orice amărăştean? Face o căutare după cuvîntul blog pe google. Din acest moment, lucrurile se complică. De ce? Pentru că tocmai a ajuns pe unul dintre blogurile din primii 100. Mai exact primul.
De regulă, primii 100 sunt oameni care au ce spune. De aia intră lumea la ei. Să fii printre primii 100 şi să nu ai ce spune, ei bine, e posibil. Repet, vorbim despre blogosfera românească, nu desprea cea bantustaneză. Primii 100 sunt cei din cauza cărora mediocrii de sub cei primii 100 şi analfabeţii cu acces la net îşi fac, în cele mai multe cazuri, blog. Primii 100, majoritatea, sunt “nimeni” cu acces la net, dar cu talent mare în a-şi vinde propria imagine. Aceştia se află într-o continuă competiţie cu blogării-vedetă, care nu au trebuit să muncească prea mult pentru a ajunge în top 100 din moment ce erau deja populari de la televizor. Dacă mă întrebaţi pe mine, sunt blogări mari printre primii 100, subcategoria “nimeni din popor dar cu acces la net” care dacă ar apărea la televizor şi-ar face mai mult rău. Pur şi simplu nu se pupă cu sticla. Sticla nu e pentru oricine, punct.
Pe de altă parte, se află mediocrii de sub cei primii 100. O să rîdeţi, dar aceştia sunt preferaţii mei. Pe ei îi citesc cu cea mai mare plăcere, pentru că este un lucru demonstrat, sunt mai buni scriitori decît mulţi ciumpalaci aflaţi în top 100. Mediocritatea lor constă doar în numărul de accesări, blogosfera românească fiind un teren în care se află la mare căutare scandalul, înjurăturile, pozele funny, clipurile preluate de pe youtube, pozele cu cocalari şi piţipoance, în principiu, scriiturile fiind mereu cele din coada preferinţelor.
Simt o mare bucurie de cîte ori cîte un mediocru accede printre primii 100. Îmi renaşte speranţa că se poate decancaniza [cuvînt inventat de mine] puţin cîte puţin, gustul consumatorului român de new media.
Ultimii dar cei mai importanţi în acest întreg algoritm, sunt analfabeţii cu acces la net. Aceştia sunt de regulă comentatorii de pe blogurile cocălăreşti din top 100 care au fost atinşi de geniul creator şi şi-au tras iute un blog. E şi uşor, sunt multe platforme gratis de blogging, în prezent. Analfabeţii scriu texte greu de urmărit, au opinii despre orice, folosesc un limbaj vulgar-agresiv în comentariile lor, şi de regulă, ascultă hip-hop. Nu există analfabet cu blog, care să nu îl fi înjurat pe “tata lor” din prea multă admiraţie şi invidie, şi induşi fiind în eroare de limbajul folosit de blogfather. Problema este că blogfather-ul nu e din acelaşi material cu ei. Deşi mulţi dintre analfabeţi cred că da, e de-al lor.
Ajuns aici în postulatul meu, vă prezint circuitul frustrării în blogosferă:
analfabetul cocalar cu blog îşi zgîrie cd-ul cu Guţă şi de nervi îşi bate printzesa şi apoi scrie un articol despre cît de varză/cît de cool e zoso; zoso citeşte ca de atîtea mii de ori, cred de cînd are blog, articolul analfabetului, de fiecare dată ofticîndu-se şi simţind nevoia de a răspunde provocării “retardelului”; între timp un alt analfabet cu carte de muncă pe la vreo televiziune moguliană, fură un articol de pe ici, de pe colo, fără să precizeze sursa; unul dintre primii 100 va fi mereu pe fază pentru a arăta cu degetul furtul; apoi un şir de articole din blogosferă vor ironiza lipsa de competenţe a jurnalistului român; Mircea Badea se va încorda şi îi va face boi pe toţi blogării care au scris de rău despre el, Ciutacu, Voiculescu, top modela… şi tooot aşa, zi de zi, lună de lună, an de an.
.. m-aş duce la Băsescu şi i-aş trage două palme peste bot. Jap! Jap! Apoi aş demisiona din fruntea guvernului, mi-aş lua o parcelă undeva la ţară şi aş cosi, prăşi, săpa la ea toată viaţa, fericit din tot trupul meu mic şi pufos.
Tu ce ai face dacă ai purta papucii lui Boc pentru-o zi?
Update: micuțul pehlivan mitoman, i-a dat-o ”pedelește” peste bot ”armeanului incompetent”, Varujan, așa cum bine a-nvățat de la mentorul său șpanchi de la Cotroceni. Am făcut un experiment: m-am uitat cu sonorul pe mute la discursul caricaturii ce ne este premier, citind doar ce apărea pe bară și urmărindu-i atent gesticulația și mimica feței; 1. gura lui spunea ceva, dar fața îl trăda. 2. am avut un deja-vu cu Ferma animalelor a lui Orwell. 3. cîtă vreme Varujan Vosganian a fost ministru și a jefuit statul de 4 miliarde, eu am avut mai mulți bani în buzunar decît în ultimul an, rata șomajului pe țară era undeva la 3%, Brașov 2%, îndrăzneam chiar să-mi fac planuri de achiziționare a unei locuințe. 4. cît de penibil poți fii în incompetența ta, astfel încît după un an în care ai condus arogant și dezastruos guvernul, încă să mai arunci vina pe greaua moștenire liberală?
Acum vreo 7 ani am încetat să mă mai uit la Cronica Cîrcotașilor. Pur și simplu pentru că așa zisul umor promovat de cei doi imbecili Huidu și Găinușă îmi provoca mai degrabă dezgust. În afară de asta, toți oligofrenii care aveau televizor și se întîmpla să se uite miercuri seara la Cronica Cîrcotașilor, povesteau a doua zi emisiunea. Fapt ce-mi agravase în mod considerabil scîrba față de acest ”show” tv.
Despre Toni Tecuceanu nu știam prea multe. De fapt, dacă stau bine să mă gîndesc, nici nu știam despre acest nume. Nu-l știam din motivele enunțate mai sus. Drept urmare, în clipa în care vestea despre tragedia acestui om a ieșit în mass-media, binecunoscutul cor de bocitoare de ocazie s-a și pus pe treabă. În presă, televiziune, bloguri, au apărut instantaneu oameni cărora le părea rău că teatrul și comedia din România, au pierdut o mare valoare. Că tragedia este cu atît mai mare întrucît actorul Toni Tecuceanu era foarte tînăr și avea tot viitorul în față. Au apărut oameni care l-au cunoscut, l-au prețuit, l-au jelit, nu se pot resemna în urma dispariției sale.
Toni Tecuceanu a plecat dintre noi în chip de victimă a virusului gripei noi. La scurt timp după moartea sa, un asistent pe salvare a murit din aceeași cauză. Ambii au crezut că nu suferă decît de o banală răceală. Nu s-au dus la doctor. Nu s-au vaccinat. Nu au acordat atenția cuvenită anunțului de la tv care ne prevenea despre simptomele virusului nou, ne învăța ce trebuie să facem ca să nu-i îmbolnăvim și pe cei din jur. Obsesiv a fost difuzat acest mesaj la tv, pe toate canalele românești.
Acum, suntem puși în fața unei psihoze naționale. Oamenii dau buzna pe la medicii de familie, spitale, policlinici, dispensare, să se vaccineze. Adrian Streinu ar avea toate motivele de a jubila în mod meschin. Oamenii stau la cozi pentru ca el, doctorul Streinu, să-i vaccineze.
Toate astea au pornit odată cu moartea actorului Toni Tecuceanu. Mulțumim Toni Tecuceanu. A trebuit să mori pentru ca oile proaste care suntem noi românii, să ne trezim din aroganta noastră letargie în fața unui virus care a îngenuncheat o planetă întreagă. Avem televizoare degeaba.
Ar trebui, ca undeva de prin palatul Cotroceni, un trepăduș prezidențial să citească aceste rînduri și să i le înainteze Supremului ca propunere. Toni Tecuceanu ar trebui omagiat cum se cuvine pentru că a fost cel ce a declanșat punerea în mișcare a bulgărelui de zăpadă.
Update: concluzia la acest articol, sau un alt final de articol:
Toni Tecuceanu era un Imitator formidabil.Tot de la cronica circotaşilor îl ştiu. După ce cîrcotaşii au lăsat-o mai moale cu munca şi talentul, l-au găsit pe Toni să le mai învioreze emisiunea. Rîsul lui Becali, imitat de Toni, îmi sună acum în urechi..cred că a fost primul care i-a imitat rîsul şi m-a făcut să rîd cu lacrimi. Restul l-au imitat pe Toni. Despre cariera lui de actor, nu ştiu nimic în plus. Dar vestea că a murit de gripă, la vîrsta lui, m-a îngrozit!
Oare trebuia să moară Toni ca să ne-nghesuim să ne vaccinăm ?
S-au folosit de moartea lui să facă rating şi mediile şi institutul lui Cercel. De ce nu ne îngrijorează la fel de tare că au murit alţi 80 de români pînă acum? Dacă nu ne sînt neamuri, nu i-am văzut niciodată, nu contează. A intrat moartea în curtea noastră şi ne trec fiorii!
Sperăm să ne treacă uşor, ca şi aviara, doar cu victime fără faţă….
De cînd mă ştiu am fost un dizident atroce. Unii n-ar fi de acord cu mine, termenul de încăpăţînat, căpos, cîrcotaş, fiindu-mi mult mai apropiat. Ionut a lupei mi-a lăsat ieri un comentariu în secţiunea Ghespre autor (care din motive tehnice ce nu ţin de mine, nu afişează comentariile de cînd folosesc tema asta), cu rol revelator pentru mine. Zice’aşa:
mda, ai inca cas la gura… ca sa zic asa, cacofonind. Oricum ie mai bine decat a avea succesuri, totusi te asemeni mult cu duduia respectiva nu numai la par si la sex ci si la gandirea pseudo-libertina a romanasului crescut… cu cas la gura. Intelegi?
Ioane, dă-mi voie să cred că am înţeles. O iau cronologic, pe fapte, şi apoi am să-mi explic şi dizidenţiatul, postulînd la final oareşce concluzii.
Încă de pe vremea cînd aveam caş la gură, adică prin grădiniţă, ţineam tare la puţinele dar puternicele mele principii. Dacă toţi băieţeii purtau acel şorţuleţ bleo, penibil, cu floare roşie mare la gît (mai ţineţi minte?), eu trebuia să nu. Să nu port floarea. Fapt pentru care doamna educatoare ţinea cu prisosinţă să mă pedepsească zilnic cu cele 5 minute la colţ. Toţi băieţeii trăgeau fetiţele de codiţe. Eu nu. Eu băteam băieţeii. Pentru că trăgeau fetiţele de cosiţe. Fapt pentru care, la cele “5 Minute de Ură” – eu aşa le vedeam, neînţelegînd cu mintea’mi fragedă rolul didactic al pedepsei – se mai adăugau 10 minute, de data asta şi cu mîinile sus. Cireaşa de pe tort consta în momentul în care mă duceam să fac treaba mică. Cum eram un aprig dizident, eu făceam pipi cu pantalonaşii traşi pînă jos, cum mă învăţasem singur în anii exilului la ţară, şi nu înţelegeam de ce băieţeii rîdeau de mine şi apoi dădeau fuga la doamna educatoare cu scopul de a mă pîrî. Demers care atrăgea pedepsirea cu lovituri repetate cu gentuţa de grădinar, în pîrîcioşi, desigur după cele 3 minute la colţ ispăşite de micuţul dar dezinhibatul dizident.
În şcoală şi-n liceu am reuşit să nu mă abat de la calea cea sfîntă şi curată a dizidenţiatului meu timpuriu. În primul rînd, nu spălam fetele iarna cu zăpadă. Nu găseam distracţie în această activitate cu care se îndeletniceau cu consecvenţă în fiecare pauză, măgarii de colegi. Probabil, aceeaşi băieţei ce trăgeau la grădiniţă fetiţele de codiţe. Îmi plăcea să învăţ, lucru rar la mulţi copii, chiar şi-n zilele noastre. Unii ziceau că sunt un soi de struţocămilă, un melanj între un tocilar şi-un bully. Eram singurul “tocilar” care nu lua bătaie. În dizidenţă, mai concura cu mine un singur coleg: el nu semna niciodată procesele verbale anuale de protecţia muncii – motivul? Nu avea DISCERNĂMÎNT. – încă de prin clasa a III-a.
Fără să-mi dau seama, şi aproape evident, devenisem un antipatic care nu era invitat pe la chefurile oamenilor. Cică le stricam chefurile. Oricum nu-mi plăceau manelele lor de rahat. Nu înţelegeam de ce trebuie cineva să se scălîmbăie precum un retard pe versuri de Guţă şi Costi Ioniţă, nu înţelegeam de ce toţi băieţii din faţa blocului erau tunşi la fel şi purtau acelaşi tip de jeanşi, acelaşi model de geacă, aceiaşi pantofi seara şi adidaşi, dimineaţa. Eu eram diferit. Purtam cu mîndrie hainele mele diferite de ale lor, şi nu făceam nimic pentru a mă integra printre ei sau măcar a mă face plăcut.
Încet, dar sigur, am descoperit apoi că mai erau destui ca mine, sau măcar apropiaţi de gîndurile şi concepţiile mele, cu care am încercat să leg prietenii. Am aflat în schimb pe pielea mea, că nu există prietenie adevărată, cel puţin eu unul nu reuşisem să primesc în schimb ceea ce cu atîta dărnicie puteam oferi, fără să fiu nevoit să mă fac plăcut, să mă prefac, de ochii lumii. Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi, a fost lecţia la care am rămas mereu corigent, dacă nu chiar repetent. Acum ai totul, peste o clipă, urmînd să pierzi totul. Lucrurile sunt despărţite de o linie extrem de fină, barieră invizibilă uşor de trecut între nuanţe.
Aşa mă simt, aşa vă scriu. Din dizidenţiatul zilnic conferit de ţara în care Honorius şi Eba sunt politicienii zilei, Băsescu Traian ne este preşedinte, Guţă, Salam & Co. fac rating în noaptea de Revelion, non-talentul este promovat la rang de valoare naţională, Boc este prim-ministru, Poiana Braşov este mai scumpă decît Alpii Elveţieni, cocalarii sunt persoane publice, piţipoancele scriu cărţi, iarna nu-i ca vara, seara nu-i ca dimineaţa, binili învinge…
Inspirat de postarea lui Sorin, mi s-a năzărit un gînd. Şi pentru că nu vreau să rămînă cineva cu impresia că aş avea ceva cu românii din diaspora (o să-i numim de acum încolo diasporiteni pe acest blog, onor lui neK) ca urmare a rezultatului alegerilor de acum două săptămîni imediat, îi rog acum să facem un exerciţiu mişto, constructiv, în ton cu sărbătorile care vin peste 8 zile conform numărătorii inverse de pe blogul Innuendei.
Aşadar. Italieni, spanioli, nemţi, americani, ciprioţi, croaţi, francezi, şi cîţi o’ţi mai vizita blogul ăsta cu regularitate sau accidental, vă rog să postaţi un comentariu care să conţină un link cu o colindă tradiţională din ţara care v-a adoptat. Nu e greu, şi WAIT! There is more to read… read on »
The 2 sidebars have been placed within an element so that you can enter information here at the bottom or up at the top that exists outside the 2 sidebars.
