Pentru a plăsmui un maraton adevărat ai nevoie de nişte ingrediente esenţiale: cîţiva subiecţi dispuşi şi antrenaţi în halbere, şi nişte bombe old school care se răresc pe zi ce trece, mai ales prin centru, că despre el vorbim.
Ne descurcăm aşadar cu ce ne oferă decorul. Să zicem că dăm start acestui maraton de undeva de pe strada Avram Iancu, din Steaua Nordului, o bombă mică dar apreciată de riverani. De aia şi există. Are şi barman, un tip cu braţe vînjoase şi veşnic în maieu cu vulturul USA, căruia îi vom spune pentru impresie artistică, nea’ Arpi. După ce ai degustat cinzeaca regulamentară, ieşi numaidecît şi-ţi continui periplul cultural-etilic pe uliţele desfundate ale satului.
Cum tu eşti un tip boem, ai vrea să calci pragurile a cît mai multor „Bar de zi” autentice, fiecare cu nea’ Arpi-ul lui, dar modernismul şi capitalismul sălbatic au făcut ravagii şi-n acest sector al industriei alimentare. Mai ales de cînd uzinele mari din Braşov şi-au închis porţile şi angajaţii lor, aflaţi în targetul de clienţi al bombelor, au plecat pe rînd prin locurile de obîrşie, ascultînd de glasul pămîntului din inimile lor neîmblînzite de fii ai satului.
Te descurci cu ce ai, şi ajungi în centru, în dreptul Modarom-ului. Îţi faci repede aprovizionarea pentru drum de la chioşcul de lîngă BCR, colţ cu Modarom. Dar stai…Modarom-ul are colţuri? Probabil poşirca lui nea’ Arpi de la Steaua Nordului nu trebuia subestimată.. Îţi iei deci, pentru drum, o sticluţă de Skandic, din aceea mică, în care se ambalează şi spirtul Mona. Şi apoi o iei la picior în sus, pe Republicii.
Primul pit-stop, Britania. Nu mai e ce-a fost pe vremuri, dar hei.. nici Carla Bruni nu e eternă. Aerul îmbîcsit şi aspectul de bombă veritabilă cu miros de WC, este măcar acasă la el, în Britania. Tragi repede şi de la ei o cinzeacă şi stingi c’un vermut, şi apoi o iei cătinel dar sigur, la pas. Republicii n-a fost niciodată mai largă şi mai luminoasă ca acum. Maratonul tău poate continua. Next Check Point: Bavaria şi subsolurile ei. Aici te apucă nostalgia şi-ţi aminteşti de serile lungi şi etilice din Groapa cu Bere de pe Mureşenilor. Că tot ţi-ai amintit de Groapă, te duci cătinel prin spate pe la Aro, traversînd regulamentar strada Mureşenilor în dreptul fostului pub Rossignol, şi intri în Draft Pub (fosta Sergiana care acum e în locul Gropii, dar care nu te interesează, întrucît tematica maratonului tău nu este una care să includă şi mîncarea) să stingi cinzecile consumate pînă acum, în bere proaspătă la cal şi ţap, chiar şi la metru, alegînd ca un oldschool-er ce eşti, masa din dreptul budei. Mirosul de bere şi cel de WC, merg moleculă-n moleculă. În plus, berea se cere repede afară, după procesul de curăţare al rinichilor tăi de maratonist.
Ieşi la lumină ajutat de doi creştini şi îţi verifici Palm-ul, unde ai notat prin GPS check-pointurile incluse în traseu. Next stop: Blanco, de pe Armata Roşie şi Bună, actualmente Michael Weiss. Oamenii îţi fac loc în drumul tău, chiar şi maşinile încetinesc, cedîndu-ţi amabil trecerea. Mersul în patru labe te oboseşte, şi treci la mersul din zid în zid, înjurînd autorităţile pentru infama măsură de a lărgi străduţa altă dată îngustă şi protectoare.
La Blanco dai de alţi sportivi de performanţă, bei un rum îndoit cu apă de la chiuvetă, şi-ţi aprinzi bricheta cu ţigara. Straşnic maraton. O reuşită.
Te trezeşti nici tu nu ştii cum, pe Tâmpa, în faţa ta aflîndu-se chelnerul şpanchi care s-a îndurat de tine şi ţi-a adus o cafea dintr-o ceaşcă ciobită, pe care se mai poate distinge logo-ul Aro Palace. Îţi zice că te-au găsit nişte creştini dormind în faţa telecabinei de sub Tâmpa. Îţi aduci aminte că Panoramic-ul de sus era ultimul check-point şi finalul maratonului tău etilic început din ajun de pe Avram Iancu, din faţa Stelei Nordului.
Te dregi amical cu o cinzeacă în compania acestui om, iar gîndurile tale zboară spre următorul maraton: Maraton etilic prin Steagu.
Azi am dat peste Gary Glitter, ascultînd vechituri (preţioase amintiri din tinereţe, dragilor, nu or’ş’ce fel!!)
“Standing in the corner,at the dance last night,
I was almost living when U came inside……
I did’n’t know I love U
till I saw u rock’n’roll, oh,oh..”
L-am ascultat şi mi-am amintit de serile faine de vacanţă de vară, prin ’74 -‘75 din curtea Rectoratului universităţii Transilvania (lingă Cercul Militar de azi), la capătul liniei de autobuz de Poiană unde se organiza, pentru studenţi, în fiecare seară, discotecă.
Eram în liceu şi studenţii de la intrare se lăsau greu înduplecaţi să ne lase şi pe noi, puştancele, deşi înăuntru lumea era amestecată: uneori mai puţin studenţi, mai mulţi şmecheraşi din întreprinderile socialiste dar care arătau a studenţi.În blugi şi wa’jeans, tricouri, cămăşuţe strîmte de blugi, ochelari, plete, Kentane, Dunhill-uri prin buzunare, mirosind a Rexona şi Fa nemţeşti, de-adevăratelea, (luate cu pile de pe la shop-uri), era o lume de vacanţă, fără griji decît dis-trac-ţi-ee!!
…..răcoare de plopi, lumină puţină şi discretă (care răzbătea de pe scenă, mă rog, un fel de…unde erau difuzoare, staţii, magnetofoane, cabluri, microfoane, ah—a-apărut-o-dată-şi-o-orgă-de-lumiiini!!)…… şi muzică!!?..tot ce se putea aduce mai bun de „dincolo”: Led Zeppelin, Deep purple, Uriah Heep, Yes, Santana, Jimmy Hendrix Experience, Jannis Joplin, Simon&Garfunkel, Moody Blues, dar şi cele mai fierbinţi dance la modă, Garry Glitter (rock and rooooll, rock) şi Mungo Jerry (in the summer time, when the weather is dry (or fine??!)….şi ce mai dansam noi, înfierbîntaţi de la blues-uri, ne răcoream într-un rock în comun, studiind partenerii de ring şi nepăsîndu-ne de nimic. Eram fericiţi, fiecare ne simţeam bine!
Unii nu dansau prea mult. Stăteau şi priveau, legănîndu-se mai discret pe muzică.
Unul m-a intrigat multă vreme….nu discuta cu nimeni, era parcă şi mai în vîrstă decît majoritatea de acolo, dar, pînă la urmă s-a încadrat în peisaj, ca şi plopii de pe margine, nu deranja pe nimeni! L-am revăzut, după ani. Se mutase pe strada mea, într-o casă încăpătoare, rîvnită de mulţi, al cărei chiriaş murise. Lumea zicea că e securist. După revoluţie, mai bine de un an nu a stat nimeni acolo, pe urmă a revenit, vecin cumsecade, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat!
“in-The-SU-Mmer-Time-When-The-WE-Ther-ISFINe”
Mai erau care mai mult stăteau. Nedezlipiţi de disck-jokey (autoritatea în materie care avea “scule” şi “muzici” (poate şi cîştiga o parte din banii încasaţi la intrare) şi pe lîngă care se băgau în seamă o mulţime de fete şi băieţi care probabil se şi lipeau cu timpul de el, făcîndu-I favoruri, invitîndu-L la petreceri private, contra ceva muzică la care EL, Măria sa, avea acces (nu se dezvăluiau sursele) sau, pur şi simplu intrau moca la discotecă, cu voia lui Brutus!! Ah, nu v-am spus: Brutus era cel mai tare DJ pe atunci! Înalt şi uscat, cu păr mare şi creţ, ochi albaştri şi foarte sobru, pe măsura importanţei pe care o avea ca D-zeuAlMuziciiŞiDansului din verile acelea şi de care era juma’ de discotecă atrasă. După revoluţie, l-am revăzut, a avut printre primele magazine cu confecţii de calitate din centru…apoi s-a mutat mai spre Hidro (poate din cauza creşterii chiriei pe spaţiu şi a apetenţei românilor spre confecţii second-hand). Apoi a dispărut, poate a plecat înapoi în vest, acolo unde se zvonea că ar fi fugit în epoca de aur, după ce discotecile n-au mai avut loc de spectacole omagiale.
Din ciclul “Miercuri – Ziua Tribunei (Virtuale) a Exprimării Libere” un articol de senzaţie din blogosfera de Braşov:
Pentru că voi fi un primar pentru care cultura şi istoria oraşului în care s-a născut e pe primul plan, voi demara un proiect cu băieţii de la IAR Ghimbav pentru construirea unui avion de vânătoare IAR 80 în stare de a zbura, nu doar de a sta la poze în muzeele din Bucureşti. Primăria va face rost de bani, IAR-ul va pune la dispoziţie un hangar, utilajele şi planurile de construcţie. Iar la viitoarele mitinguri aviatice IAR-ul va face senzaţie.
Pentru că voi fi un primar ce-şi propune să intre în istoria oraşului prin numărul de muzee construite (ştii, eu consider că muzeul este o poartă în timp) şi nu prin numărul de giratorii, o să fac, cu ajutorul consilierilor mei, un Muzeu al Aviaţiei. Păi ce dracu’? La Braşov s-a construit unul din cele mai tari avioane de vânătoare din lume din al Doilea Război Mondial, avem un braşovean, la origine sas, care era un fel de Top Gun interbelic. Avem un paraşutist care e cel mai tare din lume. Avem elicoptere periculoase, avem Transilvaershow. Avem cu ne lăuda!
M-aş ocupa şi de cinstirea cum se cuvine a eroului martir Liviu Cornel Babeş. Domnul Meluş Negrescu, cel care a compus un cântec pentru Liviu Babeş şi care i-a făcut şi site, a avut o idee genială. Aceea de a construi, fie pe Tâmpa, în locul statuii lui Arpad de la 1800 şi ceva, fie în parc, în locul monumentului ostaşului sovietic, o statuie destul de mare reprezentând una din sculpturile lui Liviu Babeş, “Icarul”.
Ce ne facem domnu’ tată, brașovean, primar? Fratele portocaliu Mircea Gutău, probabil tată, oltean, primar, și el la rîndul său, e într-o situație cam maro. Va ajunge – mvai.. nu-mi vine să creeeed!.. – după gratii pentru că lacom și puhav, cum sunteți cam toți ăștia din Armia Sfîntă a Marinarului, altfel oameni corecți și buni gospodari, a încasat 20.000 de coco pentru o autorizație de construire. Găsiți mai multe informații aici.
La cum se aude că dați cu pumnii în masă pe la București, și la ce reputație de soi aveți, de nu vă spală nici 20.000 de ode făcute de oligofrenii de labeunutv, eu v-aș sfătui să vă cam dați la fund o vreme. Să nu luați cumva nana la fund ca Mircică de la Vîlcea dacă enervați pe cine nu trebuie. Nu de alta, dar să nu-i vitregiți pe bieții papagali (ăia enervant și riscant de puțini care v-au reales primar) de ”binefacerile” cu care i-ați obișnuit.
Da domnule, știu și eu că iarna nu-i ca vara și că vă place să folosiți cuvintele ”desigur” și ”marotă” atunci cînd vă străduiți să mimați inteligența.
Toată lumea scrie review-uri pozitive. Mai ales despre crîşme, cafenele, cantine. Dacă acestea sunt amplasate şi prin centrul satului, atunci e musai (sau “must do” cum ar zice corporatistu’) să scrii pe blogul tău cu 3 vizitatori un review al naibii de pozitiv, doar-doar, printr-o minune cumva, cineva dintre patronii respectivelor bodegi, ar citi blogul tău obscur, ascuns prin măţăraia de site-uri şi bloguleţe ce alcătuiesc .ro-ul autohton. DE PARCĂ ACEŞTIA AR CITI VREODATĂ.
Inaugurez astăzi, pe cronica mea obscură şi răutăcioasă, categoria “La moara cu servicii de căcat”. Subiectul studiului de caz de azi, Bodeguita con Tapas din Braşov, fosta Taverna de pe strada Politehnicii colţ cu Bălcescu, mai exact în spatele liceului Unirea. Motivul? Mi-au futut modjo-ul aseară. Nimeni nu merită să-i fie futut modjo-ul. Mai ales într-o plăcută seară de duminică, atunci cînd iese cu prietenii în sat. De ce mai ales într-o seară de duminică? Pentru că după duminică urmează luni. Iar Marţi n-a fost niciodată prima zi din săptămînă, chiar dacă pe Windows 7 eu aşa mi-am setat calendarul.
Să revenim dară la oile noastre. La Bodeguita con Tapas. Review al naibii de negativ.
Încă de la intrare ne-a întîmpinat o f…. să-i spunem fiinţă, deşi Darwin ar fi fost mai mult decît extaziat să vadă cum se poate juca mama-natură de-a evoluţia cu noi. Fiinţa respectivă ne-a interzis opţiunea de a sta la masă, chipurile dacă nu mîncăm. Ne-am orientat spre bar, unde aveau vreo 4 mese foarte înalte, cu scaune la fel de înalte. Sport extrem, cool în viziunea lor. Apoi felul în care managementul bodegii înţelege deservirea clientului. Să fii întrebat obsesiv dacă mai serveşti ceva, de parcă ai deranja făcînd consumaţie acolo. Punctul culminant a fost momentul în care fiinţa a venit şi i-a turnat în pahar restul conţinutului dintr-o sticlă, unuia dintre prietenii mei, deşi acesta insistase că să nu.
Apoi cînd ca nişte oameni ce nu vorbesc spaniola fluent, unul dintre noi a întrebat ce e aia “tapas”, i s-a răspuns răstit “gustări” de parcă el trebuia să ştie asta, normal. Singurul lucru fain acolo, am mai spus-o şi o repet, este decorul şi mai cu seamă decorul de la budă. Unde la budă nu scrie clar care-i de fomei şi care-i de bărbaţi. Dar, ca şi mesele foarte înalte cu scaune la fel de înalte, ăsta o fi trendul cool acum, în bodegi. Anume la budă să nu fie delimitate privatele feminine de cele masculine. Să nu cumva să lezăm hermafrodiţii, mă gîndesc, găsind această explicaţie ca fiind singura valabilă şi raţională. În acelaşi trend se înscrie cred, şi unicul gramaj al berii acolo: 0,33. Dar preţul este pe alocuri cam cît ar face 2 beri la 0,5 în crîşme mai puţin fancy, la fel de centrale însă.
Nu știu dacă v-am mai spus, dar eu sunt fan dailycotcodac.ro, site-ul ăla unde scriu oameni mișto, pamflete și mai mișto. Ca orice fan, năzuiesc și eu să ajung să scriu acolo, alături de Groparu, Julius, sau Eftimie. Este posibil, Totti de la AS Roma și Cristi de la Direcția 5 reprezintă dovada că asemenea dorințe nu sunt imposibil de realizat.
Dacă mă gîndesc bine, alături de Eftimie scriu deja. Scriu pe prinbrasov.com, un site despre chestii care se întîmplă sub Tîmpa. Cotcodăcesc și eu pe acolo, arzînd-o colectiv, de aproape un an.
Vă recomand să vizitați acest site zilnic, dacă sunteți brașoveni. Obligatoriu must see, dacă nu sunteți brașoveni și vă gîndiți să vizitați acest mirific oraș turistic, cunoscut nu doar pentru cele 99 de sensuri giratorii.
Am uitat să vă spun. Acum prinbrasov.com a suferit un facelifting și o mutare pe o platformă mai zglobie și mai prietenoasă. Mereți de-l vedeți, o să vă placă!
Nu ştiu dacă mă aflu eu în postura de a comenta cele ce se trăiau în România înainte de acel decembrie fără zăpadă al anului 1989. M-am născut într-un ianuarie al anului 1985 şi pînă să mă dumiresc despre cine sunt eu, ce înseamnă ţara în care m-am născut, cu ce neajunsuri s-au confruntat părinţii mei în anii prunciei mele, era deja prea tîrziu, în România te uitai şi cîştigai, democraţia luase locul dictaturii, Iliescu era omul zilei, Ceauşescu era doar un bătrînel inofensiv împuşcat în ziua de Crăciun alături de soţia sa, motiv de bucurie mare între români, între ai mei, prin vecini.
Nea Iulică îşi schimbase Dacia 1310 galbenă cu un Citroen cu perne de aer adus de fii’su Ghiusi, din Germania. Cristina de la 2 plecase în Canada la muncă, chelneriţă cică într-un restaurant mare din Quebec. Gurile rele de prin vecini şuşoteau că s-ar fi dus de fapt pentru prostituţie, ca să facă bani “cu pizda”, cum estetic se exprimau cucoanele casnice din cartier, altfel bune creştine.
Îmi amintesc doar frînturi din acele zile, de acum 20 de ani. O văd şi acum pe mama încercînd să-şi ascundă lacrimile de îngrijorare de noi, să-şi ascundă şi fugărească gîndurile, teama că tata s-ar putea să nu se mai întoarcă acasă. Fusese chemat la garnizoană, cadru militar fiind, să apere unitatea de iminentele atacuri teroriste. În faţa blocului, erau vecinii bărbaţi organizaţi în comitete de pază cetăţeneşti. Nimeni străin nu intra între blocuri fără să treacă de aceste samavolnice filtre. Pe costişa de sub geamul apartamentului nostru, doi soldaţi montaseră un trepied pe care stătea o mitralieră. Trăgeau la anumite intervale înspre Tîmpa, unde în pădure, ziceau ei, stăteau ascunşi teroriştii sirieni chemaţi de Securitate. O tot întrebam pe mama ce e aia “securitate” fără să primesc vreun răspuns.
Pe casa scării, vecinele îşi făceau cruci mari, pînă în pămînt, plîngînd şi semănînd panica printre noi copiii. Nu aveam voie să ieşim la joacă, dar ne consolam cu gîndul că peste cîteva zile, avea să vină Moş Gerilă, cum îi ziceau Moşului, copiii mai mari.
Îmi aduc aminte că la uşa noastră sunase lung soneria. Am deschis eu repede, după ce îmi pusesem sania ca să ajung la vizor şi văzusem un nene îmbrăcat în uniformă militară. Bucuros, am crezut că-i tata. Dar nu era el. Era un soldat cu un puşcoci mare pe umăr, în vîrful căruia strălucea o baionetă. Am rămas blocat de spaimă. Nici nu ştiu cînd venise mama şi mă azvîrlise cu un şut în fund, în bucătărie. Soldatul nu vroia decît o cană de apă pentru el şi camarazii săi. Nu pot uita ce chelfăneală mi-am luat de la mama atunci, şi apoi după ce mă chelfănise bine, cum mă îmbrăţişase strîns la pieptu-i, spunîndu-mi ca niciodată să nu mai deschid uşa la străini. Aşa am făcut ulterior, şi fac chiar şi acum, inconştient parcă.
Afară s-au auzit zile la rînd răpăiturile mitralierelor, care făceau ca Tîmpa să vuiască. Vecinii spuneau că în centru se trage şi oamenii mor pe străzi. Fratele meu cel mic, bebeluş pe atunci, dormea gîngurind în pătuţul în care gîngurisem şi eu odată. Mirosea a lapte şi-mi plăcea mirosul lui de bebeluş.
Apoi, din senin, mitralierele şi soldaţii dispăruseră. Tata venise acasă. Venise şi “mo’ Căciun” cu portocale şi turtă dulce frumos colorată. La alimentară găseai “de toate”, chiar şi cretă colorată. Oamenii stăteau încă la cozi din obişnuinţă.
La televizor era program frumos, şi dura mai mult. Mă uitam la desene animate şi la “Toate pînzele sus!” cu Jean Constantin în rolul lui Ismail. Au urmat nişte frumoşi ani ai copilăriei mele, ani în care copiii mai mari îmi spuneau cum am scăpat eu de “cravata de pionier”. Dar eu mă consolam cu gîndul că apucasem cămaşa portocalie de “şoim al patriei”, pe care acasă la ai mei, ar trebui s-o mai găsesc..
Nu ştiu cîtă lume a auzit vreodată de Ibrahim Dossey. Sau de portarul lui FC Braşov, Ibrahim Dossey. Un mare atlet, a cărui stea s-a stins din păcate prea devreme. Nu, nu s-a lăsat de fotbal pentru a face reclame, pentru a priza sau fuma ceva, pentru a-şi deschide o casă de modă cu numele său, sau pentru a semna condica cluburilor sau barurilor de noapte. A plecat dintre noi din cauza unui accident rutier tragic, anul trecut.
Prezenţă discretă, Dossey a făcut parte din echipa de vis a Braşovului, reuşind performanţa de a termina un sezon pe locul al treilea, o performanţă notabilă a echipei, avînd în vedere istoria recentă a acestui mic dar sufletist club. N-o să mă apuc să scriu prea multe aici, nu vreau să mă fac de rîs, o să-i las pe alţii, microbişti vehemenţi să vorbească despre istoria clubului, despre performanţe, rezultate, statistici.
O să particip zilele astea, alături de cîţiva blogări de prin sat, la turneul organizat de Răzvan, în memoria lui Ibrahim. Diseară avem prima înfruntare, în compania celor de la Neptun Braşov. Sper să ieşim memorabil de pe iarba sintetică a terenului, la un scor sperăm noi, de fotbal, nu de handbal.
Mai multe detalii despre turneu şi ce presupune acesta, găsiţi pe site-ul acesta.
Vă aştept în număr mare, diseară, de la orele 21.30 în Parcul Tractoru, pentru a susţine echipa blogărilor, sugestiv intitulată, Şoimii Patriei. Sunt curios ce va ieşi avînd în vedere faptul că de obicei, cu toţii suntem buni la fotbal şi politică, de regulă de pe margine. Diseară suntem pe teren!
Am fost vineri seară invitat alături de spuma blogărimii braşovene, pe viitor sper eu spuma blogărimii transilvănene, la un eveniment marca zile şi nopţi. Anume şi-au zis ei că dacă se încordează pot pune de-un blogmeet în mai puţin de două zile. Şi le-a şi ieşit. Îmi pare rău pentru restul blogărilor care nu au putut ajunge acolo (la For Sale) sau nu au fost invitaţi. Şi ei fac parte din spumă. Pentru că sunt braşoveni, evident.
S-a discutat în termeni romglezeşti pe care eu îi înţeleg, dar nu înţeleg de ce şi cum înlesneşte romgleza comunicarea tete aux tete între corporatişti. Doamne, fă să nu ajung vreodată să lucrez în vreo corporaţie! Iar dacă totuşi ajung, dă-mi puterea şi înţelepciunea să stîrpesc romgleza din capetele acestora!*
Ni s-a prezentat un card în baza căruia obţii discount-uri în reţeaua de locaţii partenere (pub-uri, bar-uri, restaurante, teatru şi film etc.)..din punctul ăsta nu mai îmi amintesc ce s-a discutat. Eram la a doua bere, şi deja solicitasem o sinteză pe email, doar suntem secolul XXI, ce pana mea! Rareş, I’m still waiting..
Treaba cea mai faină este compusă din două trebi: 1.a fost multă bere. Deci rezultă că zile&nopţi trebuie să aibă un mega discount la For Sale. 2. mi-am dat seama că dacă vreodată se mai dă de băut doar pe motiv că eşti blogăr, voi alege să beau DOAR bere fără alcool. E mai scumpă şi nu te doare capul după, chestiune ce vă va aduce în faţă a treia treabă care nu mai este aşa de faină.
A treia treabă.
Am ajuns vineri seară, de fapt sîmbătă dimineaţă, fiind trecut de orele 1 ale nopţii, acasă, strecurîndu-mă silenţios, stealth aş spune, de teamă să nu-mi trezesc prietena care urma să meargă la lucru a doua zi. Misiune încununată de succes, după ce m-am descălţat de la intrare, m-am dezbrăcat de hainele împuţite de fum din mers (în cei doi metri de bucătărie) şi am culminat trecînd în pijamale în baie, unde în acelaşi timp, deja mă şi spălam pe dinţi.. Ştiam că sunt bine ameţit şi afumat, v-am spus, zile&nopţi au fost darnici.
M-am trezit sîmbătă dimineaţă cu capul cît o valiză, cu febră şi frisoane. Ciudat.. mi-am zis, am mai avut mahmureală, dar nu aşa urîtă. Chiar aşa de rupt să fi fost azi-noapte? Şi dacă da, totuşi cum am ajuns acasă..?
Mi-am dat seama sîmbătă pe la amiază că nu aveam de-a face doar cu o banală mahmureală. Pe lîngă ea, mă luptam c’un virus gripal. Staţi liniştiţi, ăia de-aţi statpelîngămineîn ultima vreme. Peste vreo două săptămîni veţi afla dacă aţi luat sau nu şi voi. Vă asigur că nu e porcină în schimb. Este al dracului de nasoală însă. Abia azi am putut să mă ridic din pat şi să stau ceva mai mult la calculator. Îmi revin..
Vorbeam la blogmeet no.5 despre punerea bazelor unei comunităţi bine închegate a oamenilor ce au blog, din Braşov. Pe scurt, comunitatea blogărilor braşoveni. Firav şi timid acest deziderat pare să ia formă, mîine spre exemplu, blogării din Braşov punînd de-o miuţă la care cu toate regretele, nu am să pot participa.
Mi-a atras însă atenţia o acţiune din afara sferei blogheristice braşove, o acţiune care se încadrează într-un alt trend naţional, şi anume cel Eco, o acţiune de plantat copaci. Grupul 34Life face o invitaţie tuturor braşovenilor care n-au ce face sîmbăta viitoare pe 14 noiembrie, să pună mîna pe lopeţi, greble, hîrleţe, saci de gunoi, haine mai de scandal şi să li se alăture demersului lor de a planta copăcei în vreo 4 parcuri braşovene.
Blogării au astfel ocazia de a arăta că nu sînt doar nişte “geek”-şi ce stau în faţa monitoarelor şi împart lumea în bune şi-n rele, clipuri youtube sau amintiri din copilărie. Eu zic să mergem acolo, să fim alături de reprezentanţii acestui ONG. Să plantăm măcar cîte un copăcel pe cap de blogăr.
Aşa vom avea fiecare copacul lui: copacul Alphadog, copacul Eftimie, copacu’ lu’ Ola, copacul lui Ionuţu, al lui nobina, al lui Koolcsar, şi, de ce nu, copacu’ lu’ zoso. Cu cît mai mulţi blogări prezenţi acolo, cu atît mai mulţi copaci. În total se vor planta vreo 400 de puieţi. Deci e loc pentru toată lumea.
The 2 sidebars have been placed within an element so that you can enter information here at the bottom or up at the top that exists outside the 2 sidebars.
