Lake of tears. Forever Autumn

Posted by ionutu on Ianuarie 31, 2010

de Neo.

Cînd eram în liceu și ascultam tot felu’ de harababuri orchestrate, cu versuri macabre și cu exclamări forțate ale unei pasiuni stîrnite mai degrabă de hormoni, aveam impresia că înțeleg cum se învîrte lumea asta. Și de ce. Și încotro…

Cred că maturitatea nu vine din muzică. Mai mult, cred că nici invers: muzica nu vine din maturitate. Nu muzica asta, la care mă refer. De cele mai multe ori, între astea două nu e decît o legătură de tipul dorință-iluzie. Într-un sens sau altul. De ce? Simplu: pentru că muzica este de foarte multe ori exprimarea unei frustrări sau a unei dorințe. Pentru că, fie că ne place ori ba, muzica e un mijloc și nu un scop. Așa că de ce harababuri orchestrate? Pentru că nu știam că poți desena note muzicale care să poată să transmită ce cuvintele nu pot spune. Asta așa, la nivelul liceeanului din mine. Între aștia pe care-i ascultam în liceu nu prea erau Lake of Tears. Versurile lor erau “moi” și fără vlagă distructivă. Erau prea blînde pentru a intra într-o selecție a primelor 5 formații de distrus respectul de sine. Erau abia pe 6… cîteodată pe 7. Îi vedeam drept liniari și singurul motiv pentru care i-am și inclus în top 10-ul de atunci erau negativele foarte bune. Foarte, foarte bune. N-ar fi ajuns, însă, la nivelul de negreală sufletească pe care îl stîrneau Theatre of Tragedy sau Crematory. Niciodată! Asta din cauză că atunci încercam să văd lucruri care nu sunt menite să fie văzute. Încercam să văd durerea pe care o pot cauza altora, fara măcar să le vorbesc sau să-i privesc și încercam să fac din micile mele drame pilde de durere pentru întreaga umanitate. Și pentru asta aveam nevoie de Six Feet Under, nu de lălăiala coerentă, dar insipidă, de la Lake of Tears. Asta atunci, cînd nu eram în stare să distrug un bulgăre de zăpadă, d-apăi sufletul unei ființe pe care o vedeam drept superioară…

Între timp s-au schimbat multe lucruri și-am aflat că dualitatea sufletească a omului nu e dualitate. E pluralitate. Și am văzut, atunci cînd n-am cerut să văd, cum se poate ca un micro-univers, format dintr-o mînă de suflete, să fie cutremurat și frînt de un gest mărunt. Am descoperit, din păcate, că pluralitatea “merge” și invers. Unii voiau să facă valuri, dar n-au nimerit balta cu nici una dintre pietre. Și unele pietre erau ale naibii de grele! Ar fi făcut valuri mari… doar de-ar fi nimerit balta! Din păcate, însă, drama omului care aruncă piatra a trebuit să se transforme în drama pietrei care nu face valuri. Nu știu care dintre astea doua e mai tristă, dar știu că e greu să înțelegi cît de multe sau de puține poate însemna un gest. Poate fi atît de adînc și de greu, atît de dur și de insuportabil, încît toți cei din jur să cadă într-un cazan de smoală. Instant. Paf! Sau poate să nu conteze. Și atunci e “paf!”, dar pentru piatră, nu pentru altcineva.

Și atunci am învățat: nu trebuie să exagerezi în nimic. Linia subțire pe care ne ținem în balans ca niște adevărați artiști în fiecare zi e atît de fragilă încît, fără să ne dăm seama, o putem distruge. Și distrugerea adevărată nu e spectaculoasă. E personală. E căderea irevocabilă a castelului din cărți de joc pe care-l avem în suflet… paf! Cea mai grea cădere.

E o harababură reală, care nu poate fi explicată orchestrat decît în puține feluri. Și unul dintre felurile alea, care a reușit mereu să zugrăvească gravitatea reală a problemelor intrinseci, personale și profunde, e maniera celor de la Lake of Tears. Acolo e pericolul și acolo e explicația. Forever Autumn. Vine un moment, cînd toți dăm “play”…